Daria. despre Crăciun

[Caută miros de scorţişoară]

Caută miros de scorţişoară şi de brad, visează la albul zăpezii şi la culorile globurilor, îşi închipuie răceala mâinilor şi verdele bradului. Caută un omuleţ gras şi roşu, caută să îi zâmbească şi să îl strige. Caută să îl implore. Caută un sac numai pentru ea, plin cu ore de trăit, caută un zâmbet, două.

Daria caută Crăciunul.

o altă zi (text nepublicat)

            De ce sa scriu? Mai pot sa scriu oare? Cand plang spun uneori lucruri asupra carora meditez mai apoi...si ma gandesc de ce nu le-am trecut pe o foaie? De ce le-am lasat sa se stinga pe obraji, de ce nu le-am scris undeva, sa ramana...pentru ce sa ramana? Pentru cine? Ce sa fac apoi cu gandurile mele, cu suferintele? Daca nu eu, atunci pentru cine, cine, ce ar face cu ele? Le-ar citi si mai apoi ce ar spune, ce ar face? Si-ar aprinde o tigara, ar bea un pahar de apa? Ar inchde foaia, linkul, fereastra calculatorului, ar deschide fereastra camerei? Ar plange, ar zambi? Ce ar face persoana aia dupa ce mi-ar cunoste gandurile?

            Si cum, cum sa le scrii pe o hartie cand tot ce poti sa faci e sa iti storci ochii pe marginea patului, cu mainile si picioarele ingehtate de spaima, de durere, de groaza, de teama, de suferinta. Cum sa mergi pana la birou si cum sa pui mana pe pix, pe tastatura? Cum sa faci sa te ridici cu toata durerea aia grea in suflet, in ochi? Nu faci hernie?

            Zeci de secunde bolnave, scrancete, fiori. Camera e prea mare si prea grea pentru acest trup. Obiectele sufoca, sunt grele, eu nu mai am loc sa respir. Organele mele sunt mari si ma sufoca si caut un fermoar ceva la baza gatului, sa il deschid si sa ies din costumul asta. Nu mai vreau rolul asta. Nu mai vreau sa il joc. Nu mai vreau nici o scena, nici un scenariu, nici o poveste. Vreau sa scap de costumul asta si de toate gandurile si suferintele lui. Si de forma lui...de culoarea lui...de textura lui. Toate atat de scarboase. Sa desfac fermoarul si sa ies. Spre libertate, sa ma simt libera. Sa nu simt de fapt. Sa nu mai gandesc, sa nu mai simt, sa fie...altfel. sa zbor, sa exist neexistand, sa exist detasata de spatiu si de timp, de orice coordonat bolnav, detasata de lumea asta odiosa si de corpul acesta suferind. Departe de boala.

            Sa plec pe Marte?

„Unde sa ne mai ascundem cand fugim de noi? In jur e pace, nu-mi place, in suflet port un razboi”

(sfârșit de an, 2010)

Azi sunt de Daria Hornoiu (filă de jurnal)

Azi urasc sentimentele. Şi ura în sine este un sentiment. Azi am o stare proasta. Azi urăsc fereastra. Azi urasc lumea care se desfăşoară inutil dincolo de fereastra mea. Azi îmi urasc patul mare şi obosit de atâtea amintiri. Azi nu am chef de tratamente. Azi vreau ceva scurt, sigur. Azi nu am încredere. Sunt pesimistă. Azi plouă. Sunt mohorâtă ca vremea. Azi sufletul meu s-a izbit de pereţii camerei. Azi uşa mea a stat încuiată. Azi am zăcut. Am obosit. Azi aş fi mâncat mousse au chocolat. Azi am baut lapte de soya cu roşcove. Azi am urât toata luna ianuarie. Azi am urât roşcovele. În fiecare zi urăsc roşcovele. Sunt o insulta la adresa mea. Sunt o insultă pentru ciocolata. Azi am citit prea mult şi ma dor ochii. Azi am regândit asupra viitorului meu. Azi nu ştiu ce vreau. Nici ce fac. Azi nu stiu nimic. Azi nu vreau. Azi nu simt. Azi sunt. Doar atat. Sunt.

Închei prin a vă aminti că nu suntem singuri și că avem în jurul nostru persoane care sunt dornice să ne ajute de Daria Hornoiu

Cu siguranță și dvs. ați avut momente în care nu ați mai putut gândi pozitiv. Poate nu ați mai vrut. Eu am avut atâtea momente de genul acesta! De cate ori nu am zis că renunț la tot, că nu merită viața chinul ăsta, că m-am săturat, că mă urăsc... că nu mai fac față. Numai că nu m-am născut să fiu învinsă. Sunt o luptătoare. Și vorba aceea: Dumnezeu îți da cât poți duce, deci și Dumnezeu crede că sunt o luptătoare dacă mi-a dat atâta vreme ceva cu care să mă lupt.

Încerc ca din fiecare moment greu să învăț ceva, pot spune chiar că am profitat de necazul meu. Am câștigat un premiu dat de Uniunea scriitorilor scriind câteva pagini despre viața mea.  Ei au crezut că este ficțiune, dar dvs. și cu mine știm că nu este așa. În carte, am vorbit despre momentele mele grele și am atras atenția profesorilor de specialitate asupra mea. Acum încerc să-mi construiesc o carieră învățând din mers cum să mă vindec cu ajutorul minții.

Vorbind îmi dau seama că mă laud puțin, dar îmi doresc ca dvs. să înțelegeți că putem să ne menținem în rândurile celorlalți și că putem chiar să profităm de faptul că avem această experiență de viață. Putem face din necazul nostru ceva mai bun. Ceva constructiv. Trebuie să fim inventivi, mici creatori, care spun lumii despre sentimentele noastre în diferite moduri. O pictură poate, un desen, o carte, un site, pot fi pentru noi terapie, metode prin care ne descărcam, prin care reușim să mai diminuăm din suferință. Dar poate fi și un mod de a ajunge la alte persoane care se află în situația noastră. La persoane care au nevoie să știe că nu suntem singuri și că putem să facem atât de multe.

Poate ar trebui să amintesc de oameni ca Stephen Hawking sau Rick Allen. Primul este considerat a fi al doilea fizician după Einstein și cea mai luminată minte a timpului. Este paralizat, își petrece viața într-un cărucior cu rotile și nu poate vorbi. Asta nu l-a împiedicat să scrie zeci de cărți și tratate științifice. Cel de-al doilea este bateristul formației Def Leppard, care și-a pierdut brațul în urma unui accident de mașină, dar care a continuat să cânte la tobe și să meargă în turnee. Am avut ocazia să merg la concertul sau în această vara și am rămas fascinată de energia pe care o emană pe scenă și de muzica al cărei ritm reușește să-l bată cu o singură mână.

Închei prin a vă aminti că nu suntem singuri și că avem în jurul nostru persoane care sunt dornice să ne ajute. Trebuie să avem curajul de a crede în noi înșine și mai ales, în Dumnezeu și puterea lui.

Ziua 89 Şi, dacă ţi-aş spune că m-am îndragostit de un copac, ai crede că sunt nebună?

Cel mai frumos moment al unei zile este pentru mine dimineaţa, nu atunci când mă trezesc, ci dimineaţa, pe la ora 10-11, când începe soarele să încalzească uşor feţele pământenilor grăbiţi spre şcoală său serviciu, care fug, care stau, care aşteaptă, care se plimbă, care se joacă. Îmi place soarele de dimineaţa pentru că te face să îţi ridici capul spre el, te face să îţi doreşti atingerea lui, îţi dăruieşte atâta energie! Şi căldura Tatălui coboară prin razele lui către tine. Îmi place să mă opresc pentru câteva clipe în parc, să las capul pe spate şi să uit de trecatorii grăbiţi. Rămân acolo, îmi opresc timpul în loc şi închid ochii. Îmi las faţa albă să se hrănească cu lumină. Îmi las mintea să se deschidă, să primească, îmi las pieptul să se înalţe atunci când inspir aerul rece al dimineţii. Mă las purtată de raze, de vântul uşor de toamnă, de gânduri. Ignor zgomotele maşinilor, claxoanele de la semafor, pietonii agitaţi, lucrătorii de la primarie. Nu îmi mai pasă de nimic. Aş sta aşa o veşnicie. Eu, soarele, razele, vântul şi copacul. Copacul meu.

Lânga copacul acesta mă opresc de fiecare dată. Mă înţelege, mă priveşte cu drag, se emoţionează pentru că ştie când mă apropii de el, îşi dă crengile la o parte ca razele să ajungă la mine... simt uneori că ar vrea să se aplece spre mine şi să mă sărute pe frunte. Dar are crengile mult prea grele şi buzele prea aspre. Uneori îi e teamă să nu mă rănească la adierea vântului, să nu cadă o ultimă frunză pe faţa mea şi să nu cumva să mă zgârie.

Prima oară când l-am vazut era început de toamnă, când toţi copacii sunt care mai de care mai mândri. Unii se înroşesc, alţii se îngălbenesc, unii sunt portocalii, alţii sunt căpoşi şi nu vor să ia parte la ritual, rămânand mai mult timp verzi. Iar, dupa câteva săptămâni de spectacol, încep şi se scutură de frunze, rămân goi şi înfriguraţi, rămân singuri, ruşinaţi. Parcă nimeni nu mai are timp să culeagă frunze, parcă nimeni nu îi mai priveşte.

Copacul meu a fost printre primii care s-a scuturat de frunze. Nu stiu cum, s-or fi certat între ei şi s-or fi suparat. Mă întreb dacă nu a îngălbenit primul de la atâta cearta cu frunzele alea multe şi mici. Îmi amintesc că era dimineaţă, aşa cum îmi place mie. Era o dimineaţă caldă de toamnă, cred ca aveam paltonul pe mână, doar o eşarfă la gât, cu care îmi era oricum prea cald. Am simţit nevoia să mă opresc în dreptul lui, pentru că acolo erau razele făcute pentru mine, acolo trebuia să îmi primesc eu doza de bucurie. Acolo am închis ochii pentru a nu ştiu câta oară ca să mă îmbăt cu lumină, dar, acolo, i-am deschis pentru prima oară ca să primesc mai mult. Mângâiere. Iubire. Înţelegere. Un zâmbet.

Mii de frunze galbene, roşii, maro, verzui, portocalii, în toate nuanţele erau la picioarele mele. Mii de frunze care foşneau la fiecare mişcare pe care o schiţam. Mi-am înălţat privirea, de data asta, nu pentru soare, nu pentru lumină. Ci doar ca să îl privesc. Copacul meu drag, doar tu ai mai ramas să mă înţelegi, să mă cunoşti, să vrei, să ştii. Copacul meu înalt şi drag.

De atunci trec de cel puţin două ori pe zi pe lângă el, o data la dus, şi altă dată la întors. Ne jucam ca doi adolescenţi. Schimbăm priviri, ne zâmbim timid. Eu îmi încetinesc pasul, şi îl privesc altfel decât pe ceilalţi copaci. El roşeşte. O singură data m-am uitat la o tufă de pe aleea parcului şi şi-a întors supărat privirea. Ar vrea să îi fiu fidelă, mi-am spus.

Nu ai de ce să te temi, copacul meu drag, la poalele tale mă închin. Lângă tine respir cu adevărat, lângă tine trăiesc. Doar lângă tine soarele străluceşte pentru mine.

Şi, uite aşa, m-am îndrăgostit de un copac.                                             Daria

Au!

de Daria Hornoiu

Au! Afurisitule de geam. Grozav acum ce mai urmeaza? Cum naiba am ajuns aici? Unde este norul meu, pufosul meu nor, unde sunt acum? Si cine este fata aceea? Ah, ah...ce se intampla...cad...de fapt alunec...alunec? ce naiba o mai fi si asta? De ce alunec...mai intai cad, apoi alunec! La dracu, cu ce am gresit? Deci acesta imi este sfarsitul. Ce as putea sa fac in ultimele clipe? Nimic. Exact ce am facut cu toata viata mea. Am fost mereu luata prin surprindere si purtata de o forta necunoscuta mie. Sunt neputincioasa si viata mea nu-mi apartine. Asta nu ca mi-ar fi apartinut vreodata. Ma preling, viata mea sescurge pe acest geam... lasand o dara pe care mama fetitei o va sterge sambata cand va face curat. 

Vreau vreau vreau

(text nepublicat / decembrie 2010) 

Vreau vreau vreau

de Daria Hornoiu

Simt nevoia sa scriu, dar nu imi gasesc cuvintele. Am senzatia ca asta este ceea ce trebuie sa fac astfel incat la sfarsitul zilei sa nu ma mai simt ca o ratata in fata Domnului, care mi-a daruit inca 24 de ore pe care eu le-am irosit. Nu stiu ce sa fac cu timpul asta. Sau poate ca stiu, dar am senzatia ca trebuie sa fac ceva maret, ceva mai mare decat mine, care ma depaseste si simt din directia asta o presiune foarte mare. Orice as face simt ca nu este destul de valoros ca sa ii multumesc divinitatii ca am mai deschis ochii intr-o dimineata. Si este atata tacere in jurul meu ca ma apasa, ma innebuneste. Si ies cu oameni, ma vad cu prietenii mei, cei pe care ii mai am, cei cu adevarat prieteni si da, ador sa stau in preajma lor…sa vorbim sau sa nu vorbim, dar sa fiu impreuna cu ei si sa simt ca cineva este langa mine si respiram acelasi aer, ca gandurile noastre sunt cat de cat aproape, ca privirea mea se izbeste de o alta privire nu doar de ecranul calculatorului, de albul peretilor sau de mainile mele puturoase. Vreau sa fac ceva pretios cu timpul meu. Imi doresc sa ajut, sa fiu mai activa, imi doresc….atatea si atatea…si toate raman la stadiul de dorinta. Stiu ca as fi capabila…dar obosesc repede si atunci cand obosesc imi amintesc ce este in neregula cu mine si ma apuca o ciuda crunta. Ma sufoc si ma intristez si ma plesneste un val de amintiri ca o portie de reclame de la tv, in care apar eu pe munte, eu la mare, eu dansand, eu razand cu gura pana la urechi…traiesc? Cum? Cum traiesc? Mai pot sa continui in ritmul asta, mai pot sa respir cu atat ciuda si durere pe umeri si pe obraji, pe pleoape, pe buze, pe ochi, pe crestet, pe burta, in burta, in suflet? In mine si in afara mea, ca o explozie solara, caldura si tristete in mine si in afara mea, mereu prezenta in valuri si valuri…in crize si izbucniri si mocnete si lacrimi. Vreau sa traiesc. Cu adevarat. Veau sa alerg, desi nu eram eu prea mare alergatoare nici in trecut, dar acum vreau. As vrea sa invat sa innot si sa fac dragoste din nou. As vrea sa invat sa dansez. As vrea sa merg pe bicicleta si cu rolele prin parc iar iarna, iarna sa ma mut intr-o pereche de patine, intr-un patinoar plin de copii veseli si sa fac cercuri impreuna cu ei, sa ma tin de mana cu un baiat innebunieste indragostit de mine si sa ne fugarim pana cadem franti in zapada si apoi sa ne dam cu sania. Sa ne intoarcem in casa si sa ne dezbracam, sa facem dragoste si apoi aproape imbracati sa impodobim bradul. As vrea sa fug impreuna cu catelul meu si sa ma tavalesc cu el la marginea marii, vara. Sa nu ne oboseasca picioarele niciodata, sa fie doar ofticate de prea mult nisip, putin innecate de caldura plajei arse de soare. As vrea sa mananc o tona de inghetata si sa mi se topeaca in mana, sa se prelinga pe degetele mele si eu sa ma chinui sa o prind din urma, sa gust dintr-un cornet crocant fara sa ma gandesc la cifre si la ingredient, sa gust moment purt si simplu, fara sa trebuiasca sa le mai analizez si cantaresc, fara sa le dau note, sa nu mai iau decizii, sa ma ia viata pe sus, ca un val care ridica un surfer, asa sa faca si ea cu mine. Sa nu ma mai doboare, sa ma ridice mereu, macar pentru un timp, caci am uitat cum e la suprafata. Am uitat ca cerul e albastru si ca soarele arde pielea, am uitat ca obrajii mei se inrosesc daca stau in soare sau ca imi crapa pielea, am uitat cum e cand te doare capul ca ai insolatie, am uitat cum miroase iarba pe un camp intins, cum miros florile si ec culoare au macii intr-un lan de grau.  Am uitat sunetul portii din curtea bunicilor si gustul apei de fantana, am uitat ca exista drumuri, care leaga acest oras de alte orase. Am uitat cum arata un avion si cum arata norii de deasupra. Nu mai stiu sa mananc in public si nici ce gust au chipsurile, am uitat sa ma tund si apoi sa stau toata ziua in oras cersind sortie sa imi scoata in cale cunoscuti care sa ma admire. Am uitat cum e sa primesti un compliment de la altcineva decat de la mama ta. As vrea sa primesc un compliment de la un strain, unul de la un barbat, poate doi, trei, as vrea sa primesc un cadou care sa imi aminteasca de feminitatea mea. As vrea sa probez un corset si alte articole de lenjerie, as vrea sa port o fusta mini si un maiou cu spatele gol si as vrea sa port macar o ora pantofi cu toc. Imi doresc sa  merg la un concert sis a stau langa boxe, sa ma las calcata in picioare de multime pentru o muzica ce o ador, imi doresc sa ma plimb nestingherita. Vreau sa descopar si  sa cunosc, sa redescopar sis a redefinesc, vreau sa zbor cu aripile ce mi le-a daruit Domnul, vreau sa faca vant si sa se ridice impreuna cu mine din mocirla asta. Vreau sa ma inalt si sa zbor. Departe sau aproape, sa vad mii de fete, sa aud mii de voci si sa gust arome noi, vreau sa cunosc orase si oameni, vreau sa gandesc si sa simt. Vreau atat de mult sa traiesc. Vreau la mare. Vreau vreau vreau atatea, vreau, Doamne Dumnzeule. Vreau sa fiu eu. Sa fiu vie.

Sunt toamnă

Daria Hornoiu, 19 octombrie 2006

Sunt toamnă

Caut în rugina asta zâmbete

Îmi ascut paşii.

Strivesc frunzele.

Omor galbenul lor bolnav.

Păşesc tristă în balta de sânge.

Până unde?

Dansez obosită pe ritmul morţii.

Până când?

Distrug reţeaua de artere

Ce mi se-aşterne la picioare

Alerg tăcută. Încep să plâng.

Degeaba urlu eu în gând.

Încet, trupul meu devine

O frunză.

Îmi topesc gândurile

Şi mă usuc căzând lângă ele.

Am murit

Sau e doar o stare?

Prima încercare a Dariei de a-și scrie povestea

Ah! Agitatie nebuna, oameni nebuni…toata lumea asta urla…totul urla, Piata Sfatului canta si nimanui nu-I pasa de dragostea lor… Toata lumea este atat de atenta cu acest concert, unde toti tampitii striga si injura, unul mai tare decat celalalt, incat se pare ca ei au ramas uitati undeva departe de timp si de spatiu.

          Cei doi copii, cei doi adolescenti, ce s-au smuls din zarva aia oribila pentru a fi singuri. Singuri in sanul naturii, singuri in noapte, aproape de stele, aproape de Dumnezeu. Stau pe banca si se uita la cer, la cerul ce este (uimitor pentru perioada asta a anului) senin. Dupa munte se vede luna plina, perfecta de rotunda acum, iar in jurul ei niste inele rosiatice. Stele sunt destul de putine, insa totul este clar, atat de clar...
       
          Desi zgomotele acelea ingrozitoare le sparg urechile, le joaca in minte numai o imagine…Amandoi se gandesc la acelasi lucru. “Cum? Cum as putea sa o sarut?”, “Ce as putea spune sa nu par prea indrazneata?”, “Macar sa o tin in brate…” Baiatul se apropie de fata si ii ia fata in maini. Fata inchide ochii si isi apropie buzele de ale lui. Miracolul s-a produs. Cele doua perechi de buze sunt una singura, cele doua suflete merg pe acelasi drum... Buzele lor canta aceiasi melodie; sunete infinite si placute spulbera zarva din aer…Sunetul iubirii lor se roteste in ceruri, spargand imaginea clara a stelelor, spargand lumea in bucati, creand una noua, doar pentru ei, doar pentru ei doi.

          Desi clipa asta ar trebui sa fie perfecta pentru ea, mai ales, gandurile ii spulbera momentul. Cantecul ia sfarsit. Cei doi deschid ochii. Tanara se ridica.

          - Trebuie sa plec, murmura ea.
       
          Tanarul se ridica socat, fara sa inteleaga nimic. “Doamne, ce am facut? Of, am dat-o in bara. Am jignit-o.” Insa se ofera sa o conduca spre casa.

          -Nu. Am nevoie de intimitate. Nu vreau sa ma conduci acasa, mai vreau sa ma plimb.

          -Atunci ne plimbam impreuna, spuse baiatul cu multa afectiune in voce.

          Am spus nu! Vreau sa ma plimb singura. Nu intelegi?  rabufneste fata.

          Cei doi coboara tinandu-se de mana. Aproape ca au ajuns. Buzele lor urmeaza sa se atinga iar. Melodia lasata undeva pe culmile dealului se apropie de ei ca o furtuna… Acelasi sunet… Tanarul o apuca pe Androna de brat, se apleaca si o saruta. Atat de tare muzica lor, atat de puternica, incat fata abia se abtine sa nu izbucneasca in lacrimi.

          "Iarta-ma. Iarta-ma ca ti-am raspuns urat. Dar...trebuie sa ma intelegi. Da? Haide, du-te acasa. iti dau bip cand ajung", incerca fata sa il imbuneze.

          Razvan ii spune doar un "pa", sec pentru ea, dar plin de durere izvorata de undeva adanc din inima lui. “Nu o inteleg… De fapt, nu mai inteleg nimic. Ce se intampla cu ea? De ce este atat de dificila?”

2. “Nu mai suport. O sa innebunesc. De ce nu exista un strop de fericire si pentru mine? Sunt o proasta... Sufar si ii fac si pe cei din jurul meu sa sufere. Mai bine nu ma intalneam cu Razvan, mai bine o lasam balta. In fond, de ce am nevoie de el? Oricum se va plictisi de mine si in scurt timp imi va da papucii. Doar nu ma iubeste si niciodata nu ma va iubi. Nici macar nu merit sa vorbesc despre iubire… Oricum, eu nu il merit. Este prea bun pentru mine. Sunt prea rea si neascultatoare. Meritam sa mor. Asta trebuia sa se intample. Trebuia sa mor si nimeni nu mai avea de suferit. Eram acum departe, langa el si invatam glasul vocii sale, invatam atingerea lui parinteasca. Dar nu am murit. Nu, traiesc si ma chinui din nou cu acelasi monstru. Lupt din nou pentru acelasi lucru: viata…

          La dracu, este deja ora zece jumate! Mama trebuie sa fie ingrijorata. Ar trebui sa plec spre casa, si-asa imi este frig... Nu este acum momentul sa filozofez.

Aiurea. Atat de aiurea este totul in viata mea.  Of, Razvan, de ce nu ai aparut in alt moment din viata mea?”

3.       -Servus. Am ajuns acasa.
       
          -Cum a fost? intreba mama. Ce face Razvan? Unde ati fost? Haide, haide si povesteste-mi.
       
          -Chiar trebuie sa ma enervezi? Lasa-ma in pace. Mai bine ai face dracu' ceva sa ne mutam odata din casa asta!
       
          -Dar ce s-a intamplat? V-ati despartit?
       
          -Lasa-ma in pace!!! Nu mai suport. Merg in camera.
       
          -Androna, te simti rau?
       
          -De ce tot timpul daca am nervi trebuie sa fie din cauza sanatatii? Oricum o sa mor si de abia astept. Toata lumea vrea sa scape de mine si sincera sa fiu si eu de toti. Va urasc. Si daca voi muri va fi numai din vina ta! Pentru ca nu am de gand sa lupt pentru viata in casa asta!
          - Esti egoista. Nu intelegi cat de greu imi este sa…
          -Nu ma intereseaza! Cand o sa mor sa te uiti la trupul meu si sa te gandesti ca daca ne mutam nu muream… Pentru ca altundeva as fi luptat.

          Fata izbucneste in plans. Iese din bucatarie trantind usa.
          “O sa il pierd pe Razvan, pentru ca nu il pot aduce aici… Cum as putea sa il aduc in casa asta sinistra, unde spiritele stau sa-ti inhate trupul sau mintea, sau pur si simplu te privesc atunci cand te dezbraci, cand faci baie… Nu il aduc aici! Curge prea mult sange si iubirea nostra va fi patata. Nu.”

          Cele doua "surori" cum le numeste toata lumea, desi sunt mama si fiica, locuiesc intr-o casa veche, care arata de parca imensa cladire ar fi insusi o fantoma ce bantuie strazile orasului.

          4. Mirela. Asa o cheama pe mama Andronei. Implineste 38 de ani anul acesta. 38 de ani in care nu a gasit fericirea. Tot ce iubeste cu adevarat este unica amintire ramasa de la sotul ei, Aurelian: fiica lor. Tot ce ii poate aduce fericire este fata ei; fata ei care pe zi ce trece se face tot mai rea. Fata ei obraznica, alintata, fata ei ascunsa, fata ei care ii spune ca o uraste si care nu i-a mai pupat obrazul de mai bine de doi ani.

          A ramas vaduva la numai 23 de ani cu o fetita de numai 11 luni si asteptand inca un baietel, ce nu avea insa sa se nasca, un baietel ce a murit in ea.

          Dar Mirela este o femeie puternica. O iubeste mult prea mult pe fiica ei. Nu s-a dat batuta. S-au mutat din locul acela plin de amintiri in Brasov, pentru a o creste cat mai bine pe Androna si a-i oferi tot ce e mai bun.

          Totul a fost frumos si viata incepuse sa ii arate o mica parte din fericire. Androna era o fata cuminte, care invata cu drag, mergea la scoala din toata inima, isi iubea mama.

          Si-acum mai are pastrate in sertar felicitarile facute de Androna in fiecare an de Pasti, de Craciun sau de ziua ei. Le facea de mana, le colora si ii scria cateva versuri. Plangeau amandoua in fiecare an pe 8 iunie, zi in care Aurelian mai facea un an de cand a murit. Plangeau tot impreuna pe 30 martie, cand el ar mai fi implinit un an. Tot impreuna plangeau si de Pasti si de craciun, pentru ca el nu era a colo sa le strangfga in brate. Se iubeau si se iubesc si acum, dar Androna vrea sa para dura si puternica, gresind.

          Insa fericirea ce le inconjura s-a spulberat cand s-a aflat ca Androna are cancer. Asta se  intampla prin clasa a VII-a, cand era inca un copil.

       

zilele, de Daria Hornoiu

Ziua 82

Ambitie.

Cu asta am ramas.

Martea e una din zilele mele preferate. Mai nou. Am cursuri de al 9 si 25. asta inseamna ca pot sa merg singura peste deal, fara mama si fara taxi, doar eu gandurile mele. Trec dealul in maxim 15 minute, atunci cad merg incet si admir casele, oamenii, copacii, cerul. Dealul nu are o panta foarte abrupta, e usor de urcat. Obosesc doar primii 5-6 metrii, dar apoi e ca si cum as merge pe strada. Urcatul devine mers. Cu castile in urechi, ascultand probabil „You wouldn’t like me” de la Tegan and Sara, grabesc pasul, ca sa am mai mult timp sa ma lalai prin parc. Ajunsa la trecerea de pietoni, dupa ce am trecut de casa mea preferata, care desi nu are gradina, are o terasa superba, cu balcon din fier, ma infig in strada si ma uit urat la toti soferii care ma injura. Din cauza mea, „o gravida nebuna, inconstienta si cam tanara pentruu a avea un copil”, ei au trebuit sa coboare acul care indica viteza de la 50-60 la 0-10. eu zambesc satisfacuta ajunsa pe cealalta parte a strazii. Ajunsa in parc, trag aer in piept, de parca m-as sufoca, trag mult aer in piept si caut sa am o expiratie lunga, sa las tot ce e rau in mine acolo. Si inspir din nou, iau tot ce e bine cu mine, in mine.

E toamna. E anotimpul meu preferat. Da, copacii isi lasa covorul de frunze pe jos. Asta scriam din clasa a doua. Eram innebunita sa scriu despre toamna, care pare a fi o regina a celor patru sezoane. Iarna ce are, frigul, Cracinul? Primavara, florile? Vara, caldura, ziua mea? dar toamna....vai, toamna este superba. Are caldura, spre sfarsit are si cativa fulgi, daca iarna e cam grabita. Are copacii incarcati cu frunze in mii de nuante de rosu, galben, verde, portocaliu... e atata viata, desi natura moare. E cel mai frumos spectacol de ramas-bun.

Trec pe aleea de langa parcul copiilor. E prea dimineata sa le auzi vocile subtiratici. Pasesc grabita, pentru ca realizez ca mai sunt 10 minute si incepe primul curs. Dar ma mai opresc doar pentru o clipa langa copacul meu inalt, cu frunze cazute. Ridic fruntea spre cer si las soarele prea generos pentru luna noiembrie sa imi mangaie fata. Si simt cum Dumnezeu ma iubeste, cum ne iubeste in orice clipa. Inspir numai lucruri bune si ies incet de parc. O alta trecere de pietoni. Din ce in ce mai multi oameni. Facultatea.

La cursul de autocunoastere la care m-am inscris saptamana trecuta, am facut cateva teste de personalitate. Ultimul a fost foarte interesant. Ni se dadeau trei hartii pe care noi trebuia sa trecem trei valori pe care le consideram noi mai importante. „Adevar, Respect, Ambitie”, am hotarat eu. Apoi, se presupunea ca viata ar fi venit la noi si ne-ar fi cerut pe rand sa renuntam la valorile noastre. Prima data am renuntat la Adevar. Sunt oare o persoana necinstita? Eu zic ca nu. Atata timp cat ii respecti pe ceilalti si atata timp act ei te respecta, va exista si sinceritatea, nu?

A doua valoare la care am renuntat a fost Respectul. Asa ca am ramas singura cu Ambitia, undeva in varf probabil fara nimeni in jurul meu, pentru ca am hotarat sa renunt la Respect.

Nu stiu daca am ales ceea ce trebuia. Nici macar nu stiu daca este vreo varianta corecta. Oricum, e o situatie ipotetica. Viata nu o sa bata niciodata la usa ta sa iti ceara sa renunti la valorile tale. Nimeni nu iti cere asta, numai tu poi hotari. Si daca ai putin respect pentru persoana ta, putina integritate, sunt sigura ca nu vei renunta la valorile tale.

Si totusi, la cat de imprevizibila e viata, as putea oare sa ajung singura, cu o hartie in mana, pe care scrie cu litere de tipar „Ambitie”?

Pentru mine, timpul e suspendat

Text nepublicat (5 decembrie 2009)

de Daria Hornoiu

Pentru mine, timpul e suspendat

5

Pentru mine, timpul e suspendat. Mă aflu în afara lui, nu mai curge la fel cum curge pentru ceilalţi. Fac ce fac şi mă întorc în trecut. De acolo îmi extrag seva, din trecut îmi iau puterea să privesc înainte, să suport, să merg mai departe. Îmi amintesc lucruri, vorbesc poate obsesiv despre ceea ce am făcut la cheful x, în cofetăria y, cum am dansat nu ştiu unde, cum eram, cum zâmbeam, cum sărutam, cum vroiam, ce vroiam, ce visam. Încerc cumva să o copiez pe Daria din trecut şi caut mereu zâmbetul ei in oglindă, încerc să fabric din nou energia şi vitalitatea care erau cândva atât de bine imprimante în personalitatea ei.

          Astăzi mă întorc iar în trecut, iar şi iar, gândindu-mă la tine şi la faptul că, spre deosebire de perioada urâtă şi obositoare pe care o traversez acum, atunci te făceam fericit. Sper. Aveam senzaţia că te împlinesc ca prieten, ca băiat, aveam siguranţa că îţi par atrăgătoare, frumoasă. Mă bucura lucrul acesta. Astăzi mă simt sleită de energie, lipsită de frumuseţe, de senzualitate, mă simt ca un fruct deshidratat a cărui dulceaţă îţi provoacă greaţă. Şi nu vreau să fie aşa, vreau să fie altfel. În fiecare săptămână îmi spun asta, în fiecare clipă îmi spun că va fi bine şi când va veni acasă... ce bine o să arăt şi ce bine o să fie şi ce fericit o să îl fac...şi tremur la gândul că în curând vei fi acasă şi te voi dezamăgi din nou când vei găsi acelaşi fruct deshidratat, captiv între patru pereţi albi şi răcoroşi, fără nevoia de a ieşi în oraş, fără dorinţa de a vedea oameni, de a vorbi, fără un zâmbet sincer. Mă străduiesc, mă străduiesc ca atunci când vei veni să găseşti ceva mai bun decât atunci când ai plecat şi această putere o iau din trecut. Dintr-una din amintirile mele cele mai dragi.

          Nu credeam atunci că vom construi împreuna ceva atât de profund, de puternic, de sincer, nu credeam ca tu vei fi alături de mine, credeam că vei fugi ca toţi ceilalţi, credeam că vei profita de mine şi de puţinul timp pe care credeam atunci că îl mai am. Nu numai că ai făcut ca puţinul meu timp să devină un an, doi, cinci, ci ai făcut ca timpul meu să curgă altfel, într-un dans frumos, ameţitor, puternic. Acum cinci ani, când îngheţam de frig la Belvedere, mâna ta mi-a atins prima oara mâna. Debitam numai prostii pentru că nu ştiam cum să mă port cu persoanele pe care nu le cunosc, nu ştiam cum să interpretez gesturile tale, îmi era frig si trăiam un puternic sentiment de disconfort, de îndoială de sine, mă întrebam şi îmi cântăream cu multă minuţiozitate fiecare gest şi tot o dădeam în bară. Îmi era frig şi ne-am luat de mână, am coborât de la Belvedere şi câteva minute mai târziu m-ai pupat pentru prima oară.

          Cinci ani mai târziu tremur pentru că am învăţat să iţi spun ce simt, ce gândesc, pentru că ai devenit unul dintre prietenii mei cei mai buni, pentru că îţi arăt ce simt şi pentru că trăiesc ceea ce simt lângă tine, pentru că pot să plâng în braţele tale, pentru că am ţipat de durere şi tu ai fost lângă mine. Şi eşti lângă mine, chiar dacă nu eşti acolo. Tremur şi mă îndoiesc de mine atunci când pleci pentru că mă întreb cu ce drept mai rămân eu în viaţa acestui băiat în loc să-l las să se bucure de cei 21 de ani pe care îi are? Cu ce drept îi pătez tricoul cu lacrimile mele, cu ce drept îi spun că mă doare, că nu mai vreau, cu ce drept îl sperii, îl îndepărtez şi apoi îl trag lângă mine? Ce e cu jocul ăsta nebun? De ce sunt atât de inconştientă?

          De ce nu mă fac bine ca să îi dăruiesc băiatului acesta ceea ce merită? Asta mă roade atât de mult... mi-ar plăcea să fiu completă, să mă simt completă, să mă simt mai puternică, mai senzuală, mai frumoasă, să te atrag într-un joc tineresc, nu în nebunia vieţii mele, să te sărut urât, obscen, să te muşc, să te bat cu perna, să fug după tine, să dansăm, să ne dăm cu sania, să stăm o noapte întreagă în frig şi să bem vin fiert, să îţi pregătesc paste, să îţi dansez semi-îmbrăcată, să facem dragoste cu lumina aprinsă, să te las să mă priveşti şi să îmi simţi trupul; să fie atât de liber încât să îmi permit să ţi-l dăruiesc ţie întru totul… doar ţie, nu bolii. Ţie.

          Astăzi mi-ar plăcea să fac toate lucrurile astea. Mi-ar fi plăcut şi anul trecut să fi fost în stare. Mi-ar plăcea măcar la anul să ne bucurăm de noi. Îmi doresc mult asta şi singurul dar pe care ţi-l pot face acum este promisiunea că o să lupt pentru mine, că o să lupt pentru viaţă, chiar daca uneori nu mi se mai pare interesantă... mă gândesc la vinul ăla fierbinte şi la sanie, la un concert târziu unde să ţipam împreună, la un chef nebun unde să dansăm toată noaptea. Caut în trecut şi îmi promit, mă gândesc la ceea ce urmează, visez. Nu vei găsi o fată suplă, cu un corp frumos, nu vei găsi acasă o fată zvăpăiata si nebunatică, poate nici zâmbete multe nu vei găsi. Dar am braţe cu care ştiu să strâng, am ochi cu care ştiu să privesc şi am o inimă mare pe care ştiu să o folosesc :)

Cuvintele, o oglindă a sufletului

Am început să scriu pentru că mă simt singură şi pentru
că simt nevoia să aud, să văd cuvinte, să le simt forma şi
înţelesul, să le culeg sau să le împrăştii pe o hârtie. Simt
nevoia să văd litere aşezate în faţa ochilor sau să aud sunete
care să îmi treacă pe lângă ureche. Orice, numai să scap de
ecoul gândurilor mele şi de greutatea pe care o simt în suflet.
Când văd foaia, trăiesc acelaşi sentiment ca atunci când mă
privesc în oglindă. Deşi singură, văd o imagine a cuiva (a
mea), văd altfel decât din unghiul meu monoton. Am o altă
perspectivă. Văd din afara mea. E ca şi cum aş fi în afara mea
şi m-aş privi pe mine. Desprindere. Libertate. La fel este şi cu
hârtia şi cuvintele. O oglindă a sufletului. Sufletul meu are
ocazia să se vadă pe sine. Şi mai alung astfel din singurătate.
Nici nu ştiu când am ajuns să fiu aşa de singură, cum am
ajuns să nu mai fiu dorită şi să nu mai doresc oameni în jurul
meu. De fapt, nici măcar nu ştiu dacă îi vreau sau nu lângă
mine. Mă simt singură, dar nu sunt convinsă că îmi doresc
neapărat companie. Nu orice fel de companie, în orice caz.

sparg cuvintele

Daria Hornoiu

2006 

 Sparg cuvintele.

 Sunt inutile.

 Omor momente.

 Sunt efemere.

Aberatii de iarna

2006
Daria Hornoiu

Aberatii de iarna

Ninge frumos

Ce frumos

ninge

Am sufletul gros

Intunecos

Apos

Si greu

Si ma sufoc

E greu

cu atatia fulgi

Multi

Si albi

Bolnavi

Obosesc si cad

Ma depun

 in straturi reci pe pamant

Ma dor

toate

Cad de pe un

Gand

Pe un altul

Mai adanc si mai

Rece

Un joc de

Fulgi beti

Nu mai imi trece

Cancerul.

Fulgi și somn

Fulgi și somn

Îmi place să mă tăvalesc între frigul crunt care îmi imaginez că este afară și căldura unui așternut moale, să îmi cufund capul în multe perne și să îmi înconvoi corpul asemeni unui bebeluș care se cufundă în sacul său amniotic. Îmi place să casc larg și să lăcrimeze ochii. Nu de tristețe, nu de bucurie. Doar așa să lăcrimeze, pentru că timpul s-a oprit în loc. Doar fulgi mai creeză iluzia că vremea curge într-o direcție sau alta. Îi văd agitați și albi la fereastră, cum se înghesuie să ajungă cu toții la destinație. Parcă ar fi o intersecție din New York. Mulți, mulți. Marunți. Mici. Gălăgioși. Stau în pat și mă simt cuprinsă de o senzație ciudată, o combinație între relaxare și mii de furnicături gâdilicioase care aleargă în sus și în jos pe suprafața corpului meu. În interior, goluri, goluri. Mintea mea apune și lasă loc unui cer înstelat cu vise, multe și îndraznețe vise, gata să se prelinga pe ecranul ochilor mei asemeni unui film de cinema.

Meditaţie pe scaunul din autobuz

Scrierea este din 2006, a fost premiată la un concurs de literatura! Imi este foarte draga!

Meditaţie pe scaunul din autobuz

Privesc din autobuz în drumul meu spre casă maşinile... Privesc ceea ce este dincolo de feţele şoferilor. Profit de semafoare, care parcă ar fi aparate de fotografiat ce îţi permit să intri în lumea lor pentru o clipă, în lumea oamenilor „normali”. În lumea noastră, în lumea voastră, în lumea bolnavă şi crudă, leneşa şi trecută. În lumea infectă şi repetabilă. În lumea ce şi-a pierdut unicitatea. În lumea asta ce parcă îşi intinde zgomotele identic în fiecare zi a  săptămânii... Ah, lume secătuită de farmec... De ce nu vă bucuraţi de adevărata lume? De ce îi păstraţi imaginea asta şi nu vă bucuraţi de viată...? Dar eu vorbesc...

            Acum vă privesc şi vă judec! De ce să vă judec? Sunt atât de tristă, atât de dezamăgită... mai disperată decât voi...Mă uit la aceşti oameni din maşină, la chipurile astea, la maştile jocului....Unul ascultă muzică, bătând obositul ritm pe volan, o femeie isterică urlă la telefon, iar o alta se rujează... Semaforul işi schimbă culorile mereu la fel, acelaşi timp dansând în lumina lui vie... Deja şoferul nerăbdător să ajungă la meci zbiară şi înjură, iar mama care nu şi-a văzut copilul de azi-dimineaţa se intreabă ce o fi mâncat acesta toata ziua? Dar vai, trebuie să ajungă acasă... Şi astfel porneşte concertul claxoanelor frânte ce îmi sparge gândul, distruge orice emoţie şi îmi blochează imaginaţia...

            Şi mă întreb uneori cum aş putea să ajung în inima lor, măcar să fur o clipă din gândul lor tăcut? Cum aş putea să ajung la ei şi sa le ofer darul vieţii, prin experienţa mea? Cum? Cum aş putea oare să încep o frază în care să spun tot ce am de zis, lăsând loc şi pentru alte câteva cuvinte? Cum pot oare să fac asta? Ce vorbe vândute de un vrăjitor mie ar putea să îi cucerească? Căci vreau să fie cu toţii conştienţi de cântecul vieţii, care nu este monoton... nu este ca la semafor! Nu! Eu nu lupt pentru o monotonie sufocantă! Eu lupt pentru viaţă, vreau culoare şi ritm, sunete ascuţite de chitară şi ploi calde de vară, vreau valuri sărate care să facă dragoste cu nisipul, vreau să aud cântecul munţilor când sărută adâncul cerului, vreau pasiune, vreau râsete, vreau iubire...! Viata, asta vreau, de fapt... Să omor cancerul din mine şi să îl arunc în...

despre oameni

despre oameni

când afară e frig

se închid în casele lor

să trăiască

să tacă.

degeaba . . .

am auzit că viaţa

nu e decât o stradă îngustă

pe care trec

oamenii grăbiţi

Lume afonă

Lume afonă

Din patul plictisit încerc să mă conectez la lume...

vă strig şi nu mă auziţi.

Urlu încât mi se despleteşte glasul,

mi se întunecă mintea,

dar voi mă ignoraţi!

Îmi cânt degeaba cântecul,

notele mele sunt afone...

Se aude doar simfonia voastră.

Se aude doar armonia lumii voastre,

acel sunet spart.

           

Închid ochii şi încerc să mă împac cu ideea

că am devenit atât de mică,

atât de neînsemnată pentru voi,

încât nici nu mă iubiţi, nici nu mă urâţi.

Mă împac cu tonalitatea mea gravă...

Cu tot ce mă înconjoară şi mă sperie,