Nu vreau sa pleci!

Nu vreau sa pleci. 

Nu  mai am pasi demni sa te urmeze.

 Nu am carari  curate pe care sa mai calc.

 Nimic nu-mi  va mai fi aproape, 

totul se va desfasura intr-o departare cruda,

 iti voi auzi doar ecoul.

Caută miros de scorţişoară

Caută miros de scorţişoară

Caută miros de scorţişoară şi de brad, visează la albul zăpezii şi la culorile globurilor, îşi închipuie răceala mâinilor şi verdele bradului. Caută un omuleţ gras şi roşu, caută să îi zâmbească şi să îl strige. Caută să îl implore. Caută un sac numai pentru ea, plin cu ore de trăit, caută un zâmbet, două.

Daria caută Crăciunul.

de Daria Hornoiu

iubirea

Iubirea

Iubirea mea reuneşte

Toate sentimentele lumii.

Inima mea este populată,

Chiar suprapopulată.

Perechea dragoste-ură

Se alătură altor sentimente

Care se anulează:

Frică, curaj,

Dorinţă, respingere,

Magie, blestem,

Divin, diabolic,

Durere, plăcere...

În fiecare clipă când te văd

E ca şi cum vidul ar fi atins de un vârf de creion

Şi cea mai mică iritare

Ar anima jocul din inima mea.

Fara timp

Fără timp

Spune-i nopţii cuvânt

Omoară îngerii. Îngână-i în gând.

Priveşte-ţi mama.

Izvor de durere. Ce vezi, copil bolnav?

Ce vrei să vezi? Ce vrei să fii?

Degeaba speri. Ştii sigur: tu vei muri.

Clipe pierdute, mult prea puţine clipe...

Amare, clipe dureros de amare

Se strivesc

În lumea asta neagră.

În lumea sufletului găurit,

În trupul tău care de-atâta cancer

Se răscoleşte chinuit.

Secretul

Astazi trebuie sa scriu. Trebuie pentru ca am cuvinte si emotii adunate in mine ca intr-un vulcan care nu  a mai erupt de secole. Am lucruri de spus, secrete de impartasit... nu oamenilor, nu cu vocea, nici macar printr-un creion sau un stilou. Parca daca scriu prin intermediul tastelor fapta pe care am sa v-o povestesc, ea devine si mai impersonala, mai straina de mine... Daca as spune-o cu voce tare, oricui, as fi judecata, privita intr-un fel. Pe cand asa nu intalnesc nici o privire sau gest dezaprobator, nici un nas care stramba, nici o buza care se subtiaza sau vreun obraz care se labarteaza la auzul unui asemenea secret. Nu vreau feedback, nu imi pasa ca am facut-o, o sa scriu aici si o sa „uit” ca am facut ce am facut, pentru ca altfel as innebuni de-a binelea.

                Daca as mai faceo acum, in clipa asta? Nu. Daca regret? Nu. Daca a meritat. Da si nu.

                Asazi este toamna. O zi frumoasa de toamna, cu frunze uscate si mute de atata galben. Este mult vant. Un vant puternic care m-a facut sa ma deplasez tare greu, deoarece rochia mea prea scurta avea o stare pentru dans, dans inalt purtat de vant. Sau poale in cap. Rochia. A trebuit sa fac pauze dese si sa ma rog de vant sa ma lase sa trec nevazuta si imbracata printre oameni, priuntre strazi, sa ajung la magazin pentru a ma „aproviziona”, pentr a da nastere secretului. Am mers si am mers, am infruntat furtuni de frunze si valuri uscacioase de aer, m-am luptat parca cu o forta supranaturala care dorea in orice chip sa ma pastreze curata, sa ma impiedice sa duc acest trup la sacrificiu. Dar eu am vrut sa lupt contra fortei si am luptat. Am vrut sa inaintez si sa ranesc acest trup asa cum si el ma raneste pe mine clipa de clipa. Si am inaintat. Si tot aceasta forta supranaturala a facut ca „otrava” cautata sa nu fie gasita in primul magazin si sa trebuiasca sa o caut. Cum se face ca dintre toate otravurile din magazine cea pe care ma hotarasem sa o folosesc aici nu se gasea? Nu stiu daca vointa mea a impresionat forta supraomeneasca sau daca pe contractul ei cu destinul era trecuta doar o data posibilitatea unei interventii directe in mediu...caci nu m-am lasat si in al doilea magazin am gasit otrava. Doua doze, una cu posibilitate de castig, 4000 de lei, bani care ar fi de mare folos, un secret placut ar fi acesta.

-          Buna ziua. Croissante cu ciocolata aveti?

-          Da, in spatele dvs., pe raft.

Mana mea tremura, ochii nu mai cauta sa citeasca ingredientele. Lapte praf, margarina, sare, nu ma mai intereseaza. Conservanti, coloranti, euri. Ochii mei nu vor sa citeasca nimic din exterior. Ci cauta sa citeasca inauntru. Inauntrul fiintei mele. Ce vad ochii mei in acele fractiuni de secunda? Vad saliva groasa cursa pe perna de atatea ori in care croissantele apareau apetisante in vis. Vad colegele in pauza fosnind ambalajele rosiatice si muscand cu pofta. Vad varful acela de crema de ciocolata care se rupe atunci cand buzele lor musca violent din croissant. Vad firmiturile pufoase de pe sanii lor. Vad bucata de ciocolata crema ramasa in colutl gurii. Vad...miros...salivez...vad chinul meu. Vad doua croissante in mainile mele si 10 ron pentru a plati.

Apoi ochii mei se maresc, devin ca doua gauri negre, cu o putere de gravitatie greu de imaginat, greu de reprezentat. Locuitor din afara universului meu ai fi vazut cum ochii mei topeau in gravitatia lor oua de ciocolata Kinder-surprise, ciocolata Rom, Kinder-bueno, ciocolata-Milka, bomboane cu rom. Tentatia era mare.

Retragerea. Destula otrava pentru astazi.

Ceasul? 15.38

Este atat de aproape de ora mamei, ora la care ea ar trebui sa vina acasa. Indes croissantele in geanata.

„O sa mananc unul si celalalt i-l arat si ii spun ca am vrut sa mananc dar nu am putut. Nu...nu, nu. Le mananc pe amandoua si nu spun nimic. Sau, ii spun, de  ce sa ma feresc? Ce poate sa imi faca? Si in plus, daca mi se face rau si ajung la spital, trebuie sa declar. .... .... .... De fapt, nu trebuie sa declar nimic, nu au cum sa ma verifice. Si daca mi se face rau asta e. E normal, de fapt dupa atata timp de mnacare curata.”

Am intrat pe usa. „Roua?” Roua se pare ca e la plimbare.

Sunt numai eu. Si croissantele. Si constiinta. Deschis geamul si trimit constiinta la plimbare. E soare mult afara si e o zi frumoasa de toamna.

Fosnesc ambalajul. Il deschid si las vidul din interior sa imi inunde fata, scot croissantul si musc dintr-o data o treime de blat pufos si crema gretoasa de cacao. „Sunt sigura ca are margarina”. Ce miros puternic. Si musc repede. „Ma suna mama.” Vorbesc cu ea si am gura plina de amestec de blat pufos si crema de cacao. Cuvintele mele sunt mincinoase datoria a ceea ce am in gura, o expediez repede. Mai musc o data. Ajung la colt. Privesc coltul dezamagita. Asa cum imi aminteam, croissantul abunda de crema doar la mijloc. Nu puteau sa imbunatateasca si ei asta in 3 ani?

Pe al doilea il las pe altadata. De fapt.... nu. Nu!! Cand voi mai avea eu curajul sa fac asta? Cand voi mai avea razbunarea si tristetea atat de pline? Nu. Astazi trebuie mancat. Acum, pana nu ajunge mama acasa. Il desfac. Caut crema printr-o muscatura violenta. O simt printre dinti, cum axplodeaza pe limba. Euri si margarina, lapte praf, zahar alb, faina alba. Otrava mea. Medicamentul meu. Otrava pentru trup. Medicament pentru nebunie.

Medicament si curaj sa merg mai departe. Si ce ar fi culmea? Sa castig acel premiu. Asta da ar fi o ironie din partea sortii.

Este o zi frumoasa de toamna. Croissantele sunt intr-un stomac care a fost gol prea mult timp. Crema de ciocolata curge printr-un corp bolnav de tristete si toate eurile alea calatoresc printr-un sange obosit de atata detoxifieri.

V-am pupat. „Musafiri” bunica si apoi mama.

...

 Daria Hornoiu stiu ca Dumnezeu exista! si mai stiu ca El inseamna iubire.si ca noi avem puterea de a iubi. mai stiu ca iubirea e o forta pe care oricat am darui-o ea nu se epuizeaza si nu ne oboseste. mai stiu ca iubirea vindeca.si ca face minuni.si ca naste fluturi in stomac si stele mari si luminoase in negrul pupilelor.iubirea misca coditele cateilor si face pisicutele sa toarca. Iubirea naste copii. Naste speranta. Iubirea vindeca.

sufletul meu...

Astazi sufletul meu este mai incapator decat universul. O infinitate de sentimente, descoperite si uzate, necunoscute... straine, nenorocite sentimente... Am atatea emotii, care se comporta ca niste gauri negre: absorb toate variantele de pe birou, emotii care nu ma lasa sa scriu mai departe si sa depasesc varianta 50. Se prelungesc emotiile astea...depasesc sfera constiintei si imi condamna noptile la insomnii. Stelele sunt in ochii mei, iar maine se vor juca si se vor roti una in jurul celeilalte ca un sistem binar de stele, o zi ametitoare. O nebunie de lacrimi. Milioane de emotii grupate in constelatii. Atat de departate...E o nebuloasa mare viitorul asta, nu stiu ce ma asteapta. Dar roiuri de stele incarcate cu iubire asteapta ziua de maine...

Betelgeuse

Voi toti sunteti cerul plin de stele. Voi sunteti constelatiile... dragul meu, tu esti Betelgeuse, cea mai frumoasa stea pentru mine... te ascunzi in Orion si imi zambesti mereu cand sunt trista. Tu esti cel ce trebuie sa straluceasca, nu eu... tu trebuie sa fii fericit... caci eu sunt doar o stea cazatoare.

Imi place sa stau treaza noaptea

Imi place sa stau treaza noaptea. Decat sa ma chinui sa dorm. Mai bine ma ofer voluntara sa numar stelele de pe cer sau sa ii tin de urat Lunii.
Nu mai dorm de saptamani.
La inceput nu reauseam de dor. Nu adormeam pentru ca ma gandeam la tine. Si atunci cand atipeam pentru cateva secunde te visam. Faceam dragoste cu geamurile deschise si mirosea a ploaie. Si noi eram transpirati. Cearsaful cazut pe jos, in imensitatea rece a podelei. In pat era cald. Si mirosea a noi. Tremurai. In mine. Tot trupul tau tremura in mine. Imi spuneai ca ma iubesti. Imi spuneai in felul tau aparte. Imi spuneau ochii tai care luceau ca doua picaturi de ploaie in bataia fulgerului. Ochii tai. Si inima. Care pompa nebuna sangele incarcat cu iubire prin tot trupul tau. Si radiai.
Apoi ma trezeam si realizam ca de fapt am visat.
Si asa treceau noptile.
Dupa cateva saptamani ai venit. Si in loc sa numar stelele si sa fac conversatie cu cea mai trista fatza de pe cer, stateam ascunsa in bratele tale si transpiram impreuna, lasand cearsaful sa cada lenes pe podea. Eu tremuram. Tremuram sub corpul tau. De dor. De dragoste. Iar buzele, buzele vroiau sa cante cu ploaia si sa iti spuna cat de mult te iubesc. Si eu, proasta, le intepam. Si le muscam.
Iar astazi... azi nu pot sa dorm de frica. De frica departarii. De teama de a nu iti mai putea spune vreodata te iubesc. Cu ploaia, cu luna. Inimii tale nebune.

Scrisoarea Dariei! adresata lui Mos Craciun in 2009!

Draga Mosule,

            Nu ti-am mai scris de ani buni, nu pentru ca as fi incetat sa cred in tine, nu pentru ca nu am mai vrut cadouri, nu pentru ca m-am suparat, ci pentru ca, devenind un „copil mare”, am realizat ca tu nu ai nevoie neaparat de cuvinte, esti unul dintre cei care vede in sufletele noastre, care stie dorintele noastre, gandurile, faptele, care se uita la noi de-alungul anului luand decizii, cantarind evenimentele din viata noastra si felul in care noi ne-am purtat; esti cel care se gandeste daca meritam sa primim darurile pe care ni le dorim sau o nuielusa zdravana pentru a ne aminti in anul urmator sa fim mai blanzi, mai darnici, mai iubitori, mai putin egoisti, mai putin preocupati de lucruri, de bani si mai aproape de spirit.

            Mosule, ce vezi in sufletul meu? Toata fiinta mea iti cere in dar acelasi lucru, de atatia ani si ma intreb de ce la Polul Nord, spiridusii tai nu fabrica darul pe care eu mi-l doresc? Nu sunt materiale pentru acest dar? Este o dorinta atat de rara si totul se pregateste la duzina? Cum se face ca darul cel mai de pret se lasa asteptat de atatia ani? Sau nu merit sa primesc acest dar? Este fiinta mea atat de egoista si murdara incat bradul meu se face demn doar de asteptare, dezamagire?

            Este sanatatea este un dar atat de pretios incat Mosul nu si-l permite? Sau eu sunt o fiinta atat de rea si nu il merit, nu l-am castigat in nici un an?

            Vreau sa stii ca lupt, Mosule, in fiecare an, lupt, ca la sfarsit, in decembrie, sa primesc darul pe care mi-l doresc, fac tratamentul cu multa constinciozitate, imi iau plantutele, picaturile, tincturile si tot ce imi spune doctorul sa iau. Nu ma abat. Vreau sa fiu sanatoasa. Dar poate ca nici anul acesta nu vei reusi sa imi pui „sub brad” sanatate, poate ca nu au reusit spiridusii tai sa termine darul la timp, sau poate ca se lasa asteptat acest cadou pentru la anul, sub un brad mai bogat, mai vesel, pentru o Daria mai cuminte si mai blanda, mai matura, mai iubitoare, mai putin egoista si suparacioasa, poate Daria din 2010 va gasi sub bradul de Craciun sanatate, pentru ca in dimineata asta ma uit sub brad si e gol... si stiu ca peste noapte nu apare vindecarea, ca ea se face in timp...poate gresesc ca nu cred in miracole.

            Asa ca, draga Mosule, m-am gandit in dimineata asta ca da, vreau sanatate si voi lupta in continuare pentru ea. Tu stii ca tratamentul ma tine mai mult in pat, destul de departe de cursuri, de oameni, de biroul pe care se afla fereastra mea catre lume, calculatorul. Ca sa iti usurez munca de anul acesta, pentru ca sunt intelegatoare si din pacate nu mai cred demult in miracole, nu ma astept ca anul acesta sub bradul meu sa gasesc sanatate, dar sper sa gasesc ceva ce sa imi usureze statul in pat, departe de prieteni si de colegi. Mosule, imi doresc un laptop, nu cine stie ce laptop, nu imi trebuie decat pentru proiecte la facultate, pentru filme si internet. Un laptop fara pretentii.

            Mosule, doar daca poti. Dar sper ca te pui pe treaba si la anul celulele mele vor cunoaste un dans aparte, acela al eliberarii de boala.

            Iti multumesc ca mi-ai citit scrisoarea. Te rog ai grija ca toti copiii din lumea asta sa gaseasca sub bradul lor o mica atentie.

Cu drag,

Daria

Sparg cuvintele.

 Sunt inutile.

 Omor momente.

 Sunt efemere.

dimineata!

Diminetile sunt de doua feluri: cele care te domina si cele pe care le domini. Ghici care sunt cele pe care le prefer?

Da, ai ghicit, imi place sa domin dimineata, imi place sa fiu inaintea ei macar cu un pas. Sa ma trezesc inaintea ei, cand inca nici soarele nu stie daca sa mai rasara sau nu, cand norii stau deasupra orasului ca o plapuma si tin de cald locuitorilor, pastreaza moale culcusul cladirilor si soselelor, cand viata e inca amortita si seamana atat de mult cu sora ei, anti-viata. Dimineata foarte devreme, cand toate gazelle si insectele stau ascunse sub verdele frunzelor, cand pasarile isi tin aripile pe puii lor si dorm cu totii in cuib, dimineata devreme, cand nici un catel nu si-a trezit inca stapanii ca sa fie scos afara, cand sunt prea putine ganduri in aerul orasului. Atat de devreme incat nici telefonul nu suna, nici alarma lui. Si nici macar orele nu s-au hotarat in ce ritm sa curga astazi.

E asa de devreme, incat saptamana nu stie ce rochie sa poarte, luni, poate miercuri? Cine stie si cui ii pasa acum? Toata lumea si totul in jur inca doarme.

Numai eu trisez. M-am trezit inaintea soarelui si inaintea diminetii. Inaintea lor. E acel moment al diminetii cand te uiti la norii de pe cer si nu poti spune inca daca va fi o zi calduroasa de vara sau una ploioasa, daca va fi rece sau nu; dimineata e la pubertate acum, ca o fata la care te uiti si despre care nu poti spune inca daca va fi frumoasa la maturitate sau nu, pentru ca are fata prea umflata de cosuri si corpul ei inca nu s-a gasit proportiile, nu are in ea decat o samanta de feminitate si frumusete, despre care nu stii cu certitudine daca va incolti. Asa e si cu dimineata aceasta. Ca o fata inainte de adolescenta, o fata stangace, urata sau frumoasa, despre care viitor nu poti spune nimic sigur.

Cerul este foarte incapatanat, isi pastreaza norii macar doua ore dupa ce m-am trezit. Nu ma supar, eu am treaba aici jos, pe pamantul racoros si negru. Imi scot capul pe fereastra si ma las izbita de un val de oxigen, de un val racoros de oxigen, care imi imbata toate simturile. Inima pompeaza acum mai tare, ca o betiva, iar plamanii se taraie in mine ca sa suga si mai mult aer, ca si cum peste noapte nu ar fi avut suficient. Iar creierul, ca un drogat, care si-a administrat o doza. Luminile, sunetele, toate se izbesc de peretii creerului meu, scurtcircuitandu-l. Dar eu sunt cea care domina dimineata.

Eu am deschis ochii mei mai devreme. Eu mi-am scos capul pe fereastra pe care eu am deschis-o. Picioarele mele se plimba goale pe pamantul negru si prin verdele gradinii, facand galagie in casele micute ale insectelor. Eu fac primele zgomote in oras, orasul imi apartine, am luat-o inaintea alarmelor de la telefon, inaintea soferilor de autobus. Dimineata aceasta imi apartine. Eu sunt cea care spune prima : astazi este miercuri, iar saptamana isi va scoate din dulap rochia de miercuri pentru noi. Eu suflu usor si dau la o parte norii, pentru ca soarele sa aiba loc sa se ridice pe cer. Eu dezvelesc orasul si il trezesc la viata. Dimineata aceasta este a mea.

Mi-am asezat trupul obosit, pe nisip, in asfintit. Valurile se spargeau grandioase de mal! Aduceau povesti de departe, le varsau la picioarele mele, care se udau. Ascultam povesti de pe alt tarm. Ascultam. Apoi s-au linistit. Printre lacrimi le-am spus povestea mea! Valurile au inceput sa se adune si au plecat sa duca vorbele mele pe alt taram. Am ramas pe nisip in rasarit! Eu, povestea mea a plecat cu valurile. Marea ma privea plina de lacrimi!
gabriela hornoiu

Meditaţie pe scaunul din autobuz, de Daria Hornoiu

Meditaţie pe scaunul din autobuz

Privesc din autobuz, în drumul meu spre casă, maşinile... Privesc ceea ce este dincolo de feţele şoferilor. Profit de semafoare, care parcă ar fi aparate de fotografiat, ce îţi permit să intri în lumea lor pentru o clipă, în lumea gălăgioasă. În lumea mea, în lumea voastră, în lumea bolnavă şi crudă, leneşa şi trecută. În lumea infectă şi repetabilă. În lumea asta, ce parcă îşi intinde zgomotele identic în fiecare zi a  săptămânii... Bătaia monotonă, ritmul ăsta obositor al vieţii... sunt aceleaşi in fiecare săptămână.

Mă uit la oamenii din maşini, la chipurile lor, la măştile jocului... Unul ascultă muzică, bătând obositul ritm pe volan, o femeie isterică urlă la telefon, iar o alta se rujează... Într-altă maşină, o domnişoară blondă îşi aprinde o ţigară slim şi da radioul mai tare. În maşina din spate, văd doi soţi cum se se uită unul la celălalt şi gesticulează violent. Buzele lor par să contureze insulte si reproşuri. Chiar lângă autobuz, este o maşină nouă, lucioasă, cu o „lămâie” pe parbriz. E începător. Doi tineri care se ţin de mână profită de roşul semaforului şi îşi fac drum printre maşinile plictisite să mai aştepte.

Semaforul işi schimbă culorile mereu la fel, în aceeaşi ordine... Verde, galben, rosu, galben, verde... Astăzi parcă ar fi numai roşu, roşu pentru mulţi şoferi... Un roşu care pare să nu se mai transforme in galben.

Timpul danseaza leneş în lumina vie a semaforului... Deja şoferul nerăbdător să ajungă la meci zbiară şi înjură, gândindu-se că mai are de făcut cumpărăturile pentru weekend, înainte să ajungă acasă. Iar mama care nu şi-a văzut copilul de azi-dimineaţă se intreabă ce o fi mâncat acesta toata ziua? Bietul ei copil! Ţigara blondei parcă s-a topit în aşteptare şi astfel porneşte concertul claxoanelor frânte ce îmi sparge gândul şi imi distruge meditaţia. Ritmul claxoanelor antrenează discuţia dintre cei doi soţi. La fel ca nişte tobe surde, claxoanele decid ritmul şi intensitatea ţipetelor. Ea începe şi plânge. Puştiul timid, cu maşina lucioasă, începătorul, se strecoară  printre masinile bătrâne.

Privesc pe cealaltă fereastră a autobuzului. Fata şi băiatul nu se mai ţin de mână. S-au oprit în mijlocul trotuarului şi se sarută. O bătrâna cu două plase in mâini şi cu o geantă trecută pe umăr se uită supărată la spectacolul „vulgar” pe care il oferă „tinerii din ziua de azi”.

          Autobuzul gălăgios porneste şi el. Ne clatină capurile, îi bruschează pe cei care stau în picioare. Suntem aceeiaşi oameni ca în fiecare vineri. Şi urmează aceeaşi staţie după Strada Castanilor. Ca în fiecare după-amiază, aceeaşi oră la care ajunge autobuzul în staţie. 14:34.

o alta zi nepublicata!

Ghiozdanul aruncat. Esarfa zace pe scaun. Paltonul a cazut pe jos. Carti imprastiate. Farduri deschise. Rimelul se rostogoleste pe podea. Patul e plin de margele si cercei. Rosu, verde, mov. Albastru?

Cam asa arata camera mea in aceasta seara. Dupa o zi luuunga, cu subiecte de rezolvat, cu meditatii la mate, am ajuns si eu acasa sa ma pregatesc pentru maine. Ha-ha, mi-a venit randul. Pozele. Pozele de sfarsit de an, pozele de panou, pozele care vor fi pe diploma de Bac. POZELE! Si te intrebi, ce naiba sa faci pentru o poza? Sa iti pui flori in par?? Doar nu ai prea multe optiuni, iti iei unifroma.. si atunci, ce-i cu atata scandal in camera mea? (Dar cerceii...sa fie galbeni sau rosii?)

Parca acum cateva zile nu aveam voie sa stau pe scaunul din dreapta soferului ca sunt prea mica si acum...imediat fac un an de cand as avea varsta legala sa ocup chiar eu locul soferului. Cand a trecut timpul? Cum? De ce simt ca de fapt a trecut pe langa mine?

Banuiesc ca incepe. Incepe "faza" blogurilor triste, perioada amintirilor, lacrimilor si perioada stresului. Vor urma bloguri despre cum nu mai suport sa stau la birou, despre ultimul clopotel, despre banchet...ah si bineinteles perioada "pozei" (de pe panou, care fireste va ocupa pozitia pozei de profil) Ultimul capitol de liceu si parca unul dintre cele mai intense... Realizam ca se termina.

deci sa profitam de ultimele 3 luni ramase...

fara sens, in pauza

Cinematograf

Si daca nu vrei sa mergi mai departe? Daca nu intelegi ce se intampla in jurul tau? Dar daca intelegi si te inspaimanta? Ce te faci atunci? Cum faci sa nu mai mergi, sa nu inaintezi? Cum faci sa te opresti si sa ramai asa? Ce ii faci timpului sa stea putin in loc si sa te lase sa gandesti, sa meditezi? Cum? Cum stai nemiscat? Cum sta nemiscat timpul? E o absurditate sa vrei sa stea timpul in loc pentru cateva secunde. Pentru ca timpul reprezinta o succesiune de secunde. Dar ai vrea cumva sa iesi din dimensiunea asta obositoare care nu pare sa aiba un inceput, dar care nu conteneste sa te trimita catre un sfarsit... sa te desprinzi din ghearele timpului care iti strapung pielea mai adanc in fiecare secunda. Sa fii in afara lui, sa poti sa privesti firul vietii tale fara sa te temi ca te va calca o masina pe strada sau ca intarzii la serviciu. Sa stai asa, ca la cinematograf, sa mananci popcorn si sa te uiti la filmul vietii tale. Sa fie intuneric in sala si sa nu iti pese de cuplul din spate care nu da doi bani pe actorii din viata ta. Sa stai si sa sorbi din sucul in cutie de carton de dimensiune xxl si sa te uiti cum curge viata ta, fara sa te ingrozesti la gandul ca ea continua sa se scurga in timp ce tu amutesti in fata trecutului. Sa inghete timpul. Sa ai ragaz. Sa inspiri, sa ridici capul si abia apoi sa mergi inainte. De ce nu putem face asta? De ce nu putem fi dumnezeii propriului nostru timp, al proriei noastre vieti? De ce sa nu pot acum sa dau play la episodul 5000 si ceva al vietii mele si sa privesc cum alerg pe holurile saguniste? De ce sa nu pun pe pauza filmul si sa rad de cum eram imbracata? De ce sa nu pot sa opresc filmul, sa inchid ochii si sa imi las capul pe spate, pierzandu-ma in ganduri? Ce ma fac? Ce ma fac acum, cand vreau o clipa de ragaz, in care sa pot sta cu ochii inchisi, cu capul pe spate? Fara sa ma zbat, fara sa simt, fara sa „traiesc”. Sa imi pun viata pe pauza si sa trag un pui de somn, si sa ma trezesc atunci cand corpul si mintea mea sunt odihnite cu adevarat, fara riscul de a fi pierdut secunde pretioase din viata asta si asa prea scurta? Ce ma fac, ce ma fac?

Aberatii de Iarna, de Daria Hornoiu, 2006

Aberatii de iarna

Ninge frumos

Ce frumos

ninge

Am sufletul gros

Intunecos

Apos

Si greu

Si ma sufoc

E greu

cu atatia fulgi

Multi

Si albi

Bolnavi

Obosesc si cad

Ma depun

 in straturi reci pe pamant

Ma dor

toate

Cad de pe un

Gand

Pe un altul

Mai adanc si mai

Rece

Un joc de

Fulgi beti

Nu mai imi trece

Cancerul.

o zi nepublicata!

sunt zile nepublicate in Simplu, Daria de Daria Hornoiu, m-am gandit ca...
 ziua...13 iulie 2008


Ce te faci dupa ce te-ai obisnuit cu spuma de ras in baie si cu gel de dus de la Garnier pour l'homme? Baia pare cam goala acum si nu mai e completa. Zac pe raft numai masca pentru puncte negre, crema de noapte a mamei si crema pentru cosuri a fiicei. Unde e crema care o folosea dupa ras? Sunt doar 2 periute de dinti, desi as prefera de acum sa fie 3, 4. Doar doua prosoape in baie, unul al mamei, unul al fiicei. Nu mai sunt 3. Nu se mai beau doua cafele dimineata. Iar vocile din casa de langa Opera sunt subtiratici. Sunt voci de femei. Nu se mai aude un glas gros care sa contureze "Bonjour" in fiecare dimineata.

Agatat in urechea fetei se aud doar mersul rotilor de geamantan, iar corpul ei simte doar caldura unor posibile brate de tata. Ah, si parul, parul ei se alinta incretindu-se dupa sarutul parintesc primit pe frunte. "A bientot!"

Ceai din flori de nuferi

Nu sunt racita, nici nu mi-a trecut, o duc pe picioare...dar mi-am facut un ceai din flori de nuferi, ca in cantecul lui Gelu Scrieciu, cu gandul ca-mi inlocuieste cafeaua de dimineata! E tarziu, nu pot bea cafea, si asa sufar de nesomn, de tristeti si zbucium. Azi am avut o zi minunata, nu la scoala, acolo de mult nu mai e o bucurie, ci acasa la noi. Intai m-a primit Roua cu saritura ei care ma lipeste de usa, apoi 10 minute m-am chinuit sa ma descalt fara sa-mi fure catelusa mea cizmele si sa le duca in curte! E distractiv. In urma cu ceva timp, puteau fi pe hol 10 perechi din incaltarile Dariei, Routa nu se atingea de el, pe ale mele mai are un pic si le ia si din dulap...apoi am aflat ca exista oameni care sunt atinsi de povestea de viata a fiicei mele. Asta mi-a ridicat acea aripa pe care o mai am, ca si cum as mai putea zbura! Eu nu mai pot zbura, pot eventual sa ma tarasc, insa astazi sigur si asa, doar cu o  aripa  m-am putut inalta. Cat sa sarut steaua mea luminoasa, Betelgeuse. Acum imi beau ceaiul. Are acea aroma a bucuriei cu lacrimi, acel dulce sarat. Va pup, Noapte buna!

Cafeaua de dimineata

Cafeaua de dimineata!

ador sa beau cafeaua in pijamale, cu parul valvoi, cu ochii inca plini de nesomn, sau somn, de vise, de impliniri si suspine. Ma cobor din pat si aprind luminile peste tot, pun ibricul pe foc, imi place cafeaua facuta in ibric, mirosul se raspnadeste prin casa, si astept sa dea apa in clocot! Cand e gata o torn in cana preferata a Dariei, am cana de peste 10 ani, ma cuibaresc pe coltarul din bucatarie si ii savurez aroma in timp ce fumul tigarii se ridica ducand cu el gandurile de peste noapte!

Am inceput sa beau cafea dupa ce am terminat liceul, dar nu zilnic! Dupa ce m-am casatorit a devenit un ritual! In apartamentul primit de la stat, care initial arata ca dupa bombardament, cu peretii vopsiti pana la brau verzi, cu o spoiala de var coscovit, nemobilat, aveam doar o saltea in dormitor, un resou si o masa in bucatarie, acolo am savurat primele cafele de dimineata! Aurelian se trezea, punea ibricul pe resou, apoi ma duceam si eu, cu patura pe mine, pe vremea aia caldura in apartament era un lux.Ne asezam pe cele doua scaune, unul de lemn si unul de plastic, imparteam din patura, ne luam cestile in mana si in cele 10 minute se facea trecerea de la noapte la zi, de la tineri la viitori parinti, de la inconsienta la seriozitate. 

Nu am renuntat la ritual. Cand a crescut Daria imi tinea de urat dimineata la cafea, ne faceam planuri...

Nici acum nu am renuntat la cafeau de dimineata! ador aroma ei!chiar daca uneori nu o simt, nu ca as fi racita, ci pentru ca poate nu am pus suflet cand am turnat apa in ibric!

O sa va invit sa o savurati alaturi de mine in timp ce eu voi scotoci in cutia rosie!
Va astept maine dimineata sa ne bem cafeaua impreuna!

din Zilele de Daria Hornoiu

..............................

Pf, cat timp a trecut de atunci... 6 ani. Prea mult timp, prea repede. Si oamenii pleaca dintre noi prea repede. Sau poate suntem luati prin surprindere si de aceea viata ni se pare atat de scurta?

Cine alege sa traim? Cine alege cand murim? Dumnezeu, nu? Ma tot intreb de atunci, cum de nu am fost eu cea care a murit? Cu o saptamana inainte si eu am avut accident cu masina, dar unul foarte mic, unde nimeni nu a patit nimic, doar eu m-am ales cu doua cucuie... cum de nu am murit eu? Eu, care de atata timp ma pregatesc? Ma astept intr-un fel sau altul. Nu stiu daca imi doresc asta, desi de multe ori cand ma privesc in oglinda si imi vad burta tip ca nu mai vreau sa traiesc. Dupa aceea ma calmez si realizez ca e frumos sa traiesti. Ca e bine... ca poti sa simti viata de fiecare data cand inspiri, cand saruti, cand plangi, cand iubesti... viata e pretutindeni. E soarele care te incalzeste cu razele lui, e padurea de pe Tampa primavara, sunt copii care ies galagiosi de la scoala, sunt masinile care tipa la intersectii, sunt batranii care traverseaza incet strada. Viata e peste tot in jur.

Si? Vlad nu vede asta acum. Nu poate sa accepte asta. Il vrea pe tatal lui inapoi. Degeaba copii tipa galagiosi cand ies de la scoala, daca tatal lui nu intra pe usa vineri seara si nu il cearta. Degeaba zac copacii infloriti prin parcuri daca Lucian nu bea o bere cu el sambata seara. De ce el? Ne intrebam cu totii asta. De ce asa? De ce idiotul ala nu are nimic? De ce? De ceee?

Credeam ca daca scriu o sa ma linistesc, o sa dau totul afara, dar pe masura ce scriu, ma enervez si mai tare si imi vine sa urlu. Sa urlu. Si vreau sa inteleg, vreau sa accept, stiu ca asta e voia Lui. Stiu ca nu controlam noi viata. Stiu ca timpul curge de patru saptamani asa cum curgea si pana acum. Stiu ca viata trece, curge mai departe. Ca moartea e inevitabila...ca ramanem doar cu amintiri.

Nu mai pot sa scriu despre asta. Nici nu vreau sa ma gandesc la urmatorul Craciun, cand masa va avea cu un scaun in minus, cand farfuriile vor fi in numar par, dar nu pentru ca s-a mai nascut un versor, ci pentru ca a plecat un unchi, un sot, un tata, un cumnat, un ginere... va fi atat de liniste. 

Scrisoarea Andronei

"Dragele mele Sorina Comsa, Denisa Rățulea, Hornoiu Gabriela( mama),
Sunt foarte ocupata, aici in regatul m

eu, regatul Andronei, sunt foarte multi copii si timpul meu este limitat, au mare nevoie de dragostea si ingrijirea mea. Imi doresc de mult sa ajung la Tarlungeni. Acolo sunt niste copilasi care sunt lipsiti de iubire, de alimente, de hainute. Asa ca, m-am gandit sa va incredintez voua aceasta misiune, de a va imprieteni cu ei, daca veti reusi veti mai primi si altele.
Iata pasii pe care trebuie sa-i urmati:
Cititi scrisoarea prietenilor mei, ei cu siguranta vor povesti si altor oameni despre acesti copii., o sa deveniti o echipa, o echipa a prieteniei.
Pasul doi, mergeti la Tarlungeni si aflati care sunt necesitatile lor, faceti liste si Gabi, trimite fetele la cumparaturi, tu trebuie sa mai mergi si la servici.
Pasul trei, cand totul este cumparat, adunat, puneti lucrurile in cutii frumos aranjate (mama stie ca mie imi plac lucrurile facute cu suflet), puneti suflet incat cine va atinge cutiile sa fie cuprins de dragostea voastra.
Cand ajungeti la Tarlungeni sa stiti ce aveti de facut, sa le aranjati masa, sa le impartiti cadourile spunandu-le pe nume, de aceea aveti lista, sa le cantati La multi ani!, sa sufle in lumanarele, sa va jucati cu ei.Sa nu uitati ca periodic trebuie sa-i cautati, cu certitudine cand vor creste isi vor aminti de voi.
O sa va mai scriu pentru ca mai aveti multe de facut.
Va imbratisez cu dragoste,
Zana Androna (Daria  Hornoiu)

Bocancii Andronei

Bocancii Andronei

          Bocancii scârţâiau la atingerea zăpezii. Zgomotul ăsta o înnebunea. Un sunet subţire, înalt, puternic. Bocanci afoni. Se repeta de fiecare dată când punea piciorul pe zăpadă. Fiecare pas cu zgomotul său, de fiecare dată mai asurzitor, mai strident, mai obositor. La fiecare pas, simţea că întoarce în urma ei mii de priviri, deşi strada era goală. Parcă ieşeau şi spiritele celor îngropaţi în cimitirul din deal, ca să o mustre pentru gălăgie. Ferestrele se închideau singure ca să îşi ferească stăpânii casei de zgomotul bocancilor ei. Zăpada muşca din asfalt atunci când Androna călca pe ea. Nu de durere, ci din cauza gălăgiei. S-ar fi topit zăpada săraca, dacă ar fi avut îndeajuns soare, numai să nu mai audă bocancii Andronei.

          Totuşi, continuă să păşească. Având capul plecat, apăsă poarta, care scoase şi ea un zgomot puternic, ameninţând să trezească întregul cartier. Faţa ei palidă era acum pătată cu rozaliu în obraji. Închise poarta în urma ei şi se opri pentru două secunde. Ca în fiecare dimineaţă, nu era sigură dacă a încuiat uşa. Să se întoarcă? Parcă totuşi a încuiat-o. Imposibil să o fi lăsat deschisă. Nu are rost să se întoarcă din drum, sigur a încuiat uşa. Dar geamul? Parcă şi geamul.

          Îşi scoase mănuşa roşie de pe mână, pentru a putea manipula butoanele fragile ale mp3-player-ului. Un obiect atât de mic, care conţine sute, mii de biţi de informaţie. O mică fereastră spre altă lume, cu alte zgomote, unde nu se aude pe sine aşa cum este, unde poate fi aşa cum îşi doreşte, o „ţară a minunilor” pentru Androna, un tărâm departe de acesta, fără oameni, unde sunt doar gândurile ei, gata să îi coloreze imaginaţia.

          În fine, începu să urce dealul, cel mai scurt drum spre facultate. Cu paşii rari, mărunţi, dar gălăgioşi, din cauza bocancilor. Încet, pentru că oricum a plecat mai devreme către facultate. Încet, pentru că oboseşte mult prea repede, încet pentru că se ascunde, pândeşte, nu vrea să fie văzută, nu vrea să fie remarcată. Măcar încă 20 de minute să stea liniştită, cu gândurile ei, fără să trebuiască să zâmbească mereu şi să fie prietenoasă, măcar puţin să nu o vadă nimeni şi să nu vadă pe nimeni.

          Îşi puse căştile în urechi. „Salut, c'est encore moi/ Salut, comment tu vas?/ Le temps m'a paru très long/ Loin de la maison j'ai pensé à toi...” Melodia asta a înghiţit zgomotul bocancilor. Paşii ei erau acum tăcuţi, puţin obosiţi de la urcare. Cânta alături de Joe Dassin cu vocea ei interioară, mult mai melodioasă decât cea reală, care falsează fiecare notă şi care stâlceşte cuvintele franţuzeşti. În mintea ei există o voce sublimă, de domnişoară, care cunoaşte notele muzicale şi care tratează cu delicateţe fiecare „r”, fiecare vers în parte. Iar în mintea ei, melodia capătă grandoarea unui concert. Unde ea este pe scenă şi cântă, umplând ochii din sală de lacrimi. Fără microfon, reuşeşte să pătrundă în sufletele tuturor. Fiecare sunet este articulat cu delicateţe, ca şi cum ea ar fi o franţuzoiacă. Parcă şi chipul ei capătă în lumina reflectoarelor trăsături franţuzeşti. Nasul este ceva mai subţire decât în realitate, iar gâtul este mai lung. Părul are o nuanţă mai deschisă şi câteva şuviţe uşor ondulate la vârfuri cad peste faţă, din coada de cal prinsă pe o parte. Talia este infinit mai subţire, iar degetele au căpătat lungimea şi delicateţea unei artiste care şi-a petrecut întreaga copilărie cântând la pian. Mişcările sunt acelea ale unei feline. Sau poate se aseamănă, mai degrabă, cu floarea-soarelui la atingerea razelor luminoase ale astrului? Paşii ei sunt mărunţi, iar picioarele îi sunt acum mai lungi, mai subţiri. Poartă un pantof cu toc jos şi cu o fundă în faţă. Culoarea fundei este aceeaşi cu bretelele rochiei şi cordonul care îi încinge talia. Rochia de un bleumarin deschis capătă nuanţe de verde smarald şi turquoise atunci când reflectoarele se rotesc ameţitoare pe scenă. Numai chipul îi rămâne de un alb pur, indiferent de mişcările luminilor. Iar ochii, ochii cântă şi ei, împreună cu glasul cristalin care umple sala.

          Ei, şi dacă nu ar fi această artistă minunată pe scenă, este, în cel mai rău caz, domnişoara care a inspirat versurile. O tânără de 17 ani, cu breton tăiat drept, la linia sprâncenelor. Un breton gros, care îi scoate în evidenţă ochii negrii şi zecile de pistrui cărămizii care se preling de pe nasul mic. Buzele sunt pline şi mereu umede. Urechile sunt lipsite de bijuterii şi se ascund sub un păr lung şi drept, care cade până spre umeri. Umerii sunt micuţi şi uşor lăsaţi. Este o fată delicată, fragilă, poate tot o franţuzoaică. Da... sigur o franţuzoaică, o frumuseţe gen Jane Birkin, care să inspire şi să seducă bărbaţi de seama lui Serge Gainsbourg.

          Trei melodii de-ale lui Joe Dassin i-au luat de data aceasta să urce şi apoi să coboare dealul dinspre parc. Două chipuri, două fete. Două franţuzoaice, una artistă, cealaltă muză. Două chipuri atent creionate de dorinţele ei şi iată că dealul a fost învins, fără să mai audă greutatea bocancilor sau gemetele zăpezii. Ajunsă pe trotuar, în faţa trecerii, ezită să traverseze strada, dar prinse curaj amintindu-şi de bara poziţionată cu 10 metri înainte de trecerea de pietoni, pentru a face maşinile mult prea grăbite să încetinească. Aşa că, se uită bine în stânga şi călcă sigur pe primul dreptunghi alb al trecerii de pietoni. Încă unul, încă unul, şi se trezi teafără pe partea cealaltă a trotuarului. În urma ei, lăsase şaisprezece dreptunghiuri albe, atent desenate pe asfalt, două autobuze aglomerate care aşteptau să plece, un taxi şi două maşini, una roşie şi una gri. O Dacie veche şi un Opel. Un şofer nervos, o doamnă isterică, prea mulţi liceeni gălăgioşi în spatele autobuzului. Lăsase în urmă oameni, culori, forme, fantezii. Pe partea acesta a trotuarului este mai aproape de realitate. Aici este la jumătatea drumului dintre facultate şi casă. Franţuzoaicele, cordonul rozaliu al rochiei, pantofii cu toc, toate trebuie să rămână pe partea cealaltă.

          Între timp, începuse să ningă. Fulgi mărunţi se topeau pe buzele moi ale fetei, încercând parcă se le trezească. Se uită la ceas, de teamă ca nu cumva imaginaţia şi fanteziile ei hrănite de muzica franţuzească să nu îi fi încetinit prea mult ritmul. Dar nu, nu exista pericolul de a întârzia. Din contră, ca de fiecare dată, avea sa ajungă prea devreme la facultate. Cum, nici ea nu ştia, mereu parcă plutea pe un nor, în afara spaţiului, în afara timpului. Se urca acolo, pe norul alb şi moale, cu bocancii în mână, ca să nu îl jignească, iar acesta o purta spre şcoală, printr-o lume inedită, o lume doar a ei. Traversă parcul încet, mulţumită de timpul generos care îi îngăduia să mai viseze puţin. Dansa acum în sinea sa pe notele muzicale. Sau pe norul pufos? Parcă îi simţea ghemotoacele de vapori gâdilându-i tălpile. Se opri puţin la copacul ei, care era acum dezbrăcat de frunze şi care o privea străin de data aceasta. Ar fi vrut să îl invite la dans, să se bucure împreună de minutele dăruite de domnul Timp în această dimineaţă. Copacul ei nici măcar nu o privi. Se gândi că nu o mai recunoaşte. Poate din cauza căciulii care reuşea să îi acopere o treime din faţă. Sau poate din cauza nasului înroşit de la frig? Nu se întristă; o fi îngheţat şi bietul ei copac. Or fi îngheţat şi amintirile lui odată cu tulpina şi crengile. Dragul ei copac, încă puţin mai trebuie să aştepte. Are să vină primăvara şi o să se dezmorţească. Şi tulpina, şi crengile, şi amintirile lor.

          Îl mângâie cu mâna şi plecă mai departe. Oameni. Oamenii erau mai mulţi acum. Din ce în ce mai mulţi. Şi mai grăbiţi. Ignoranţi. Egoişti. Singuri. Se mişcau asemeni unor marionete ghidate de un vrăjitor, care stă agăţat undeva, printre crengile îngheţate ale copacilor, şi care îşi bate joc de ei. Oricât de repede s-ar mişca, tot vor avea să întârzie la serviciu. Vrăjitorul trage sfoara înapoi. Oricât ar fi de atenţi, măcar doi se vor ciocni între ei. Măcar de şi-ar întâlni o fată şi un băiat privirile, aşa dimineaţa ar fi protejată de răceala şi indiferenţa oamenilor.

          Ajunsă la semafor, acesta îşi preschimbă brusc verdele în roşu. Evident, pentru pietoni. Nu-i nimic, are timp. Nu va întârzia. În mai puţin de două secunde, se adunaseră oameni în jurul ei; şi continuau să se adune. După 30 de secunde de culoare roşie, semaforul hotărî că este rândul pietonilor să îşi continue drumul. Oameni. Aşa de mulţi oameni erau acum la semafor! Două armate, gata să se ciocnească. Unul cu diplomat negru şi palton lung, din lână groasă, care vorbea la telefonul mobil. Trei liceence de vreo 14-15 ani, cu pantalonii gri de stofă ieşind din paltoane. O bătrână cu plasa goală, merge la cumpărături dis-de-dimineaţă. Pe cap, poartă un fes croşetat, de un gri închis, iar la gât, poartă o eşarfă vişinie. Un băiat cu părul lung, îmbrăcat în piele, care ascultă muzică la căşti. Cu siguranţă, nu asculta Joe Dassin. Poate Judas Priest sau Iron Maiden. Două domnişoare pe tocuri şi cu gecuţe puţin cam subţiri pentru cele 12 grade sub 0, dar care se ţin bine de braţ şi de mapele negre şi subţiri. Cu siguranţă, studente. Sunt înalte, frumoase, au încredere în ele. Desigur că au genele date cu rimel negru şi părul vopsit. „Armata” Andronei înaintă dinspre parc, hotărâtă, în stradă, pentru a ajunge pe cealaltă parte, la Modarom, de unde plecă altă „armată” de oameni. Un băiat cu un câine labrador, un cuplu tânăr, un băieţel de vreo 8-9 ani, cu un ghiozdan mai mare decât el, un bătrân cu nepoţica de o mână şi cu gentuţa ei în cealaltă. Atâţia oameni. Grăbiţi. Două armate care nu vor lupta între ele, care nu vor lupta împreună, ci fiecare ostaş va lupta pentru el însuşi, pentru o clipă câştigată în drum spre şcoală sau spre serviciu. Toţi luptă pentru timp.

          Ieşită din muşuroiul semaforului, Androna trecu pe lângă băncile îngheţate de lemn şi înaintă spre liceul Unirea. O clădire mare, galbenă, impunătoare, care îneacă zgomotul monoton al claxoanelor dimineţii cu voci de copii gălăgioşi. Ferestrele sunt toate deschise pentru a spune lumii întregi câtă tinereţe se află acolo. Androna aruncă o privire la maşinile parcate. Erau de toate culorile. Albastre, verzi, roşii, negre. De cealaltă parte a străzii, însă, numai maşini albe. Taxiurile, care îşi aşteaptă clienţii de la primele ore ale dimineţii. În faţa liceului, de asemenea maşini multe, modele mai vechi, două-trei modele noi. Toate aliniate, aşteptând cuminţi să treacă cele 7 ore de curs.

          Facultatea ei, după colţ. Nu mai trebuie decât să traverseze strada şi să îşi picteze un zâmbet larg pe buze. Să îşi scoată din buzunar două luminiţe, una pentru un ochi, cealaltă pentru celălalt ochi, două luminiţe asortate la zâmbetul de astăzi. Azi, la fel ca în fiecare zi, îşi va înveseli colegii, va spune glume, va sări prin curtea facultăţii, va cânta fals, aşa cum cântă ea de fapt, va râde, va juca rolul la fel de bine ca în celelalte zile. Nici astăzi nu va lăsa durerea să iasă la suprafaţă, să îi rideze faţa, să îi ofilească zâmbetul, să îi întunece părul. Va trebui din nou să lase „r”-urile franţuzeşti, norul şi copacul ei, scena, luminile, pentru a lua parte la parada vieţii cotidiene. Aceiaşi profesori, aceiaşi colegi, aceleaşi foi îndoite, acelaşi pix şi aceeaşi bancă. Toate o aşteaptă pe ea.

Suspine/ continuare, de Mirela

Continuare (Suspine de Mirela)

                Mult a plans Mirela dupa doctorul Radu Andrei, dupa acei ochi verzi, cu gene indecent de dese. Dar nu se putea. Toata lumea a fost ingrozita. Colegii lui, prietenii Mirelei. Acum trecut aproape 30 de ani de atunci si primavara cand apar ghioceii Mirela si- l aminteste pe doctor. Cum o astepta in fata salii de curs cu mainile la spate, razand complice. Ce mi-ai adus? Prajituri. Nu! A venit primavara, chiar daca tu nu o vezi din cauza zapezii, te-a cautat prin gradina mea si ti-a lasat...ghiocei! Asta isi aminteste ea. S-au regasit tarziu, peste aproape 10 ani! Ea era cu  Daria Androna pe Republicii, in spatele ei cineva striga Androna, hai ne asteapta ! Fetele s-au intors amandoua, a mea a spus Ai auzit mama, pe fetita o cheama ca pe mine!

                Se vindecase Mirela de povestea ei, incepuse sa colinde, sa iasa din casa, sa rada, sa danseze. Sambata era ziua de umblat prin oras si de batut discotecile. Isi lua pauza de la toate, iubea dansul, era singura forma de a se elibera. Avea un loc preferat, in spatele Teatrului, nici nu mai stie ce e acum acolo.Un prieten i-a spus candva ca ar fi un local unde se asculta muzica anilor 80. Cine stie, poate intr-o zi se va duce. Aici l-a intalnit ea pe Dan, se cunosteau din vedere, frecventau acelasi cenaclul, mai vorbeau dar fara sa-si spuna mare lucru. Il surprindea adesea ca o priveste si o amuza.  Mirela era mereu neastamparata si o data i-a facut cu ochiul. Avea sa-i povesteasca Dan mai tarziu ca a fost amuzat sa o vada facandu-i cu ochiul, de obicei baietii fac asta. Era inceputul lunii aprilie cand au dansat prima data. Mirelei ii placeau barbatii care stiau sa-i poarte pasi, inca din vremea copilariei, de pe cand mergea pe la baluri. Asa ca Dan o cucerise. De acolo au plecat sa se mai plimbe, mai aveau fiecare jumatate de ora de permisie.

 Mirela?  Da Dan. Trebuie sa-ti spun ceva, asa de la inceput, nu se stie, poate vom fi prieteni si as vrea sa stii de acum totul. Mirela ii zambeste, semn ca incuvinteaza o destainuire. Stii, tatal meu e tractorist, eu sunt de undeva dintr-un sat din Oltenia, mama mea e casnica si nu prea are multa scoala, dar sunt oameni de treaba. Mai vine el tata beat noaptea dar ...Din seara aia au ramas impreuna, s-au despartit doar atunci cand Dumnezeu a avut nevoie de locotenentul tanar si frumos. Mirela a aflat cu putin timp inainte de nunta ca tatal lui Dan era profesor de lb. romana, mama lui invatatoare, si ca Dan era la fel de pus pe sotii ca si tatal lui. Se indragostise Mirela de el. De barbatul ce avea sa devina ofiter, era atat de deosebit. Primea Mirela in fiecare zi cate o scrisorica de la el, de acolo stie ea expresiile mi-e dor de dorul tau, ma doare dorul, iubesc viata ca o colonie de corali apa,...

Locotenentul era un zapacit, pus mereu pe glume. Dupa nunta lor au dormit in podul casei. Au tot condus ei musafirii si cand au ramas singuri au constatat ca prin fiecare camera se aciuiase cineva. Mirela? Ti-e frig. Ii era frig Mirelei, era octombrie, diminetile erau reci si era cinci dimineata. Stiu un loc unde precis nu e nimeni.A luat-o de mana, asa cu rochia de mireasa, s-au urcat in pod, era acolo un cufar mare si vechi plin cu covoare tesute, au scos un covor si si-au facut culcus. A doua zi toata lumea ii cauta, la un moment dat Mirela a auzit, Uite, e un bilet pe masa in bucatarie ,il scrisese Dan inainte de a urca in pod AM FUGIT CU BANII! S-au distrat, normal, erau doi copii.

In unitate Dan se imprietenise cu un capitan holtei si mereu mahmur. Seara de seara capitanul statea cu ei la povesti, radeau ca nebunii toata noaptea. Isi cmparase ofiterul de la contrainformatii, adica ci-stul, un lastun, avea capitanul o boala pe el, ii zicea mereu mama ta de palavragiu analfabet. Intr-una din seri baietii au pus-o pe Mirela sa tina de sase si i-au urcat Lastunul palavragiului pe o masa de ping pong.Doamne! in cei doi ani au facut toti trei o droaie de nebunii...

O sa mai povestesc, acum ma pregatesc sa plec, merg acolo mereu si vorbesc cu doi fluturi albi care ies din sufletul meu si apoi se cuibaresc iar tot in sufletul meu.

Am primit lista copiilor din Centrul de plasament. Pentru a ne putea orienta pentru cadouri voi posta prenumele si varsta lor.
Azi am aflat de la Doamna Director necazurile cu care se confrunta. E atat de trist cand pentru un copil statul aloca 160 RON/AN SA-L INCALTE SI IMBRACE.
Dragii mei, voi posta lista cu speranta ca noi chiar ii vom ajuta.

NR.CRT	PRENUME COPIL	VARSTA
1.	Loredana	11 ani si 3 luni
2.	Andreea	10 ani si 8 luni
3.	Ana Maria	8 ani si 5 luni
4.	Stefania	7 ani
5.	Rebeca Ioana	5 ani si 7 luni
6.	Margareta	12 ani si 2 luni
7.	Camelia	9 ani si 9 luni
8.	Larisa	7 ani si 2 luni
9.	Nicoleta	13 ani si 8 luni
10.	Andreea Sabrina	7 ani si 9 luni
11.	Lorena Elena	5 ani si 3 luni

C.T.F Patrocle – Tarlungeni (baieti)

NR.CRT	PRENUME COPIL	VARSTA
1.	Viorel Ionut	9 ani si 8 luni
2.	Florin	8 ani si 4 luni
3.	Nelutu Catalin	8 ani si 3 luni
4.	Ionut Aurel	14 ani si 9 luni
5.	Neculai Mihai	12 ani si 1 luna
6.	Lucian Gabriel	9 ani si 6 luni
7.	Radu Gheorghe	10 ani si 7 luni
8.	Catalin	14 ani si 3 luni
9.	Florian	8 ani si 4 luni
10.	Robert Constantin	8 ani si 11 luni
11.	George Paul	3 ani si 6 luni

 As vrea sa fim alaturi de ei, sa ii bucuram pe 8 septembrie, merita, seara cand ne vom aseza in pat ne vom simti mai aproape de Dumnezeu, mai curati, mai buni.

(Au nevoie si de detergent pentu rufe!!!)