vineri, 29 iulie 2011

despre iubire!

Daria Hornoiu stiu ca Dumnezeu exista.si mai stiu ca El inseamna iubire.si ca noi avem puterea de a iubi.mai stiu ca iubirea e o forta pe care oricat am darui-o ea nu se epuizeaza si nu ne oboseste.mai stiu ca iubirea vindeca.si ca face minuni.si ca naste fluturi in stomac si stele mari si luminoase in negrul pupilelor.iubirea misca coditele cateilor si face pisicutele sa toarca. Iubirea naste copii. Naste speranta. Iubirea vindeca!


joi, 28 iulie 2011

asta simt

like waves to the shore
part of the ocean
the stars high above
part of the sky

now i drift to you
i dream of a river
a water so blue
wish i could live there

wish you were here..

like the air that i breathe
u'll always be there
the wings that i need
when i wanna fly

now i drift to you
i dream of a river
a water so blue
wish i could live there

wish you were here..

fara titlu!


Nu vreau sa pleci. Nu am mai am pasi demni sa te urmeze. Nu am carari  curate pe care sa mai calc. Nimic nu-mi  va mai fi aproape, totul se va desfasura intr-o departare cruda, iti voi auzi doar ecoul.

luni, 25 iulie 2011

.... din scrierile Dariei!

Viata cauta sa ma atraga aratandu-mi tot felul de dimineti, cu tot felul de culori si mirosuri, cu mii de nuante de verde si de albastru, de portocaliu si galben, nuante de gri uneori, agatate de inaltul norilor, tot felul de nori, tot felul de voci si de zgomote. Viata este o ca femeie usoara care isi schimba pantofii si rochiile dimineata de dimineata si seara de seara.
Dimineata se incapataneaza sa ma trezeasca, sa ma faca sa respir, sa deschid ochii. Isi intinde degetele si ma zgarie pe ochi cu unghiile lungi si date cu oja. Uneori in nunate de verde, alteori albastru, portocaliu sau galben. Ghiarele diminetii imi zgarie ochii pana imi sangereaza visul, cedez si ii deschid. Ii deschid deodata cu nasul si cu celelalte simturi ale mele, se deschid toate organele mele odata cu ochii. Organele mele, amortite, sunt imbatate de culori si mirosuri, de zgomote, de voci si de oameni. De minute care se scurg si clipe ce trebuiesc parcurse intr-o anumita ordine. Nu le pot lasa, nu pot sa ma invaluie in betia asta de arome, ochii mei nu pot fi beti, si nici nasul meu, limba si gura mea nu vor fi pacalite si imi voi ridica capul de pe perna moale. Parul se trezeste si el, mai lenes,si se ridica de pe perne, se aduna in jurul unui miez, fugind spre mine la fel ca un catel, ce fuge spre tata mamei lui. Parul meu e lenes dimineata, e lenes si mai oboist decat seara. La fel si spatele, picioarele. Tot trupul este amortit si greu, iar sangele o ia razna. Dupa ce a clocotit 8 ore asemeni unei supe in crestetul meu, acum se raspandeste cu viteza si imi umple polonicele extremitatilor, mi se incalzeste nasul, mi se topesc obrajii, mi se abureste inima, care incepe sa bata mai tare. Cu mai multa forta, cu mai mult efort, tot incercand sa adune inapoi sangele pierdut, sa il recicleze parca.
Creierul meu e infometat si se grabeste, hranindu-se cu zgomotele din jur si se irirta. Se loveste de vocile care sunt prea puternice la ora aceea, se impiedica in zgmotele masinilor de afara, se ineaca cu zumzetul unei drujbe de la casa de alaturi, si scuipa, scuipa cocoloase de vise amarate si zgomote nefericite ale diminetii. Uneori isi vomita gandurile pe fetele si urechile celor dragi si apoi se retrage in racoarea gandurilor sale. Alteori tine post si ignora pana si sunetele familiare, “buna-diminetile” celor din casa, trece pe langa ei si pe langa ele ca o fantoma. O fantoma care se face simtita, deformand spatiul si timpul, dar asupra careia nici timpul si nici spatiul nu mai au nici o putere.
Apoi caldura, particulele de iubire ce zumzaie asemeni unor tantari inghesuindu-se la peretele unei vene mai voluminoase… si iarasi zgomote, si lumini, culori si voci. Si iarasi timp si ore, si clipe, si o zi…si inca un rid si inca o viata. O dementa crunta imi amentinta creierul prost si infometat, dependent de mancarea vietii, de mirosurile si culorile, de zgomotele diminetii. Un creier infometat care e gras de la atata viata si care totusi mai vrea si mai gusta din toate, un creier sedentar, dar care pofteste la orice miros, la orice gand sau idee, si care cerseste zvonuri, barfe, informatii, care intreaba in jur si plange la spectacolul lumii cu durere asemeni inimii.

miercuri, 20 iulie 2011

21 iulie

Te am strigat si vocea mea s-a pierdut in vazduh. Am, strigat DARIA, DAARIA!Am intins mainile catre cer sa te ating, au ramas suspendate, prinse in nori, buzele mele au vrut sa sarute fruntea ta si au ars asteptand, am plecat sa te caut si pasii mei au uscat pamantul, mai aveam doar ochii, dar lumina lor s-a stins de dor! Mama ta e oarba, mama ta nu mai are maini, nu mai are buze, nu mai are picioare, mama ta are doar o inima care bate asa...Daria, Daria, Daria, Daria.


Daria sau aşteptarea lui Orfeu…



Căci restul e tăcere, spune poetul la sfârşitul tragediei sale, sugerând că am intrat într-un spaţiu esenţial în care cuvintele nu-şi mai au rostul. Acesta este spaţiul catharsisului în care recuperăm lent un câştig amar, dar cu atât mai preţios cu cât ne ajută mai mult să ne înţelegem şi să acceptăm mai uşor tragedia propriei noastre vieţi.
Venit de pe plaiuri tracice, muzicianul nepereche Orfeu coboară în Hades pentru a recupera prin puterea iubirii sale pe Euridice. Vraja cântării sale este atât de mare încât se înmoaie până şi inima cerberului. Dar el nu-şi poate înfrâna omeneasca pornire de a o revedea pe iubita sa cum iese din moarte şi, privind înapoi, o transformă în stană de piatră...
Refăcând filmul ultimilor ani ai vieţii Dariei Hornoiu am sentimentul că ea a fost o altă ipostază a lui Euridice, care s-a stins în aşteptarea lui Orfeu. În aşteptarea cuiva care să dea un sens suferinţei sale şi care să o ajute să nu traverseze singură deşertul alb al suferinţei. Şi care treptat a înţeles că trebuie să joace ea însăşi rolul lui Orfeu („Nu-i nimeni în jur să-mi arate drumul/ Pe care trebuie să-l urmez”) şi să forţeze ieşirea din infern, nu prin forţa cântecului, ci prin forţa cuvintelor sale.
Pentru Daria iadul avea culoarea albă a spitalului, se chema „Oncologie pediatrică” şi consta din nevinovaţii copii ai întunericului, cu mâini purtătoare de branule, mâini arse, „mâini de copii ce-şi aşteaptă sfârşitul...”; copii în mîinile cărora jucăriile nu mai au sens iar ciocolata devine insuportabil de amară. Aceşti copii sunt cât se poate de reali, căci ei poartă un nume: Lavinia, Elena, Răzvan, Olguţa, Prichi sau Ancuţa. Doar ei  sunt cei care te pot învăţa cum să învingi boala şi să începi o a doua viaţă prin puterea sufletului. Ori marea problemă a Dariei din ultima ei decadă de viaţă a fost cum poate cineva să învingă boala care urcă în tine ca un tsunami care dislocă totul. Din prima clipă în care a pus ochii pe tine ştii că te-a dorit, te cotropeşte puţin câte puţin şi îţi fură tot ce este mai frumos în tine, trup, minte sau suflet. Atunci când propriul tată dispare prematur din cauza aceleiaşi boli, când pubertatea debutează sub auspiciile unui diagnostic care te amputează de copilărie nu-ţi mai rămâne decât strigătul disperat. Daria găseşte însă puterea să convertească acest strigăt de revoltă, care ar putea sparge toate geamurile lumii, în cel al mării care îşi plânge valurile, al mării care îşi strigă ţărmurile. Este strigătul unei iubiri uriaşe, dintr-o inimă suprapopulată de dragoste: „Iubirea mea reuneşte/ Toate sentimentele lumii.”
Am cunoscut-o pe Daria în ultimii trei ani ai existenţei sale. Ca profesor şi mentor nu am întrezărit la ea niciodată conduita revoltei, atât de clar exprimată în scris: „Priveşte Atutputernicule, cum arată FIII TĂI! Îţi condamn legile!” Starea de perplexitate dată de tragicul ei destin părea depăşită de o acceptare nicidecum resemnată, pentru care stăteau mărturie zâmbetul ei special şi bunătatea fără de sfârşit din privire.
Daria s-a simţit obligată să lupte din răsputeri contra invaziei lăuntrice a mareii negre. Ea dorea să instituie şi să conserve peren un perimetru de normalitate, de iubire şi bunătate. Ea a vrut şi a reuşit să demonstreze că există zone pe care distrucţia nu le poate cotropi. De vreme ce se considera a fi o fiinţă norocoasă pentru că avea mîini cu care să mângâie, ochi cu care să privească şi creier cu care să judece limpede lucrurile înseamnă că moartea nu este atotputernică. De vreme ce puterea prieteniei nu se stinge nici în ceasurile cele din urmă înseamnă că destinul nu este în totalitate ineluctabil.
Da, de acolo de unde este acum, din lumea astrală, Daria poate să confirme: a lăsat în urma ei un mănunchi de prieteni pentru eternitate, un mare număr de oameni care se gândesc la ea cu preţuire şi dragoste. Depăşind sentimentul de izolare, îndepărtare şi abandon din perioada de debut a bolii sale, Daria a devenit o altfel de Euridice, cea care nu aşteaptă ieşirea din labirinturile morţii prin forţa iubirii altcuiva, ci prin propria forţă. În fond, ea a devenit pentru fiecare dintre noi o călăuză în drumul spre lumină.
Cartea de faţă stă mărturie a acestui întreg parcurs al Dariei de la starea de perplexitate şi protest din faza iniţială spre cea de detaşare senină şi încredere altruistă în puterea sentimentelor, mediată prin cuvânt, prin care ea a învins destinul şi şi-a regăsit împăcarea cu sine şi cu transcendenţa.


Aurel Ion Clinciu

luni, 18 iulie 2011

daca as fi...


Daca as fi fost o stea,
m-ai fi recunoscut pe cerul noptii?
Ar fi trebui sa te uiti inainte la alte stele
ca sa imi intalnesti privirea?

trupul meu!



Trupul meu e o frunză...
de ce în mine este toamna,
cand afară e primavara?
De ce mă rup de creangă
la bătaia vântului
când mugurii copacilor se joacă cu el?
De ce în mine tună şi fulgeră,
de ce e înnorat şi plouă,
când celelalte frunze dansează în razele soarelui?
Pe cerul meu e totul gri.

duminică, 17 iulie 2011

din scrierile Dariei

Îmi place să mă tăvalesc între frigul crunt care îmi imaginez că este afară și căldura unui așternut moale, să îmi cufund capul în multe perne și să îmi înconvoi corpul asemeni unui bebeluș care se cufundă în sacul sîu amniotic. Îmi place să casc larg și să lăcrimeze ochii. Nu de tristețe, nu de bucurie. Doar așa să lăcrimeze, pentru că timpul s-a oprit în loc. Doar fulgi mai creeză iluzia că vremea curge într-o direcție sau alta. Îi văd agitați și albi la fereastră, cum se înghesuie să ajungă cu toții la destinație. Parcă ar fi o intersecție din New York. Mulți, mulți. Marunți. Mici. Gălăgioși. Stau în pat și mă simt cuprinsă de o senzație ciudată, o combinație între relaxare și mii de furnicături gâdilicioase care aleargă în sus și în jos pe suprafața corpului meu. În interior, goluri, goluri. Mintea mea apune și lasă loc unui cer înstelat cu vise, multe și îndraznețe vise, gata să se prelinga pe ecranul ochilor mei asemeni unui film de cinema

vineri, 15 iulie 2011

din scrierile Dariei

                Am inceput sa scriu pentru ca ma simt singura si pentru ca simt nevoia sa aud, sa vad cuvinte, sa le simt forma si intelesul, sa le culeg sau sa le imprastii pe o hartie. Simt nevoia sa vad litere asezate in fata ochilor sau sunete care sa imi treaca pe langa ureche. Orice numai sa scap de ecoul gandurilor mele si de greutatea pe care o simt in suflet. Cand vad foaia, traiesc sentimental pe care il traiesc atunci cand ma privesc in oglinda. Desi singura, vad o imagine a cuiva ( a mea), vad altfel decat din unghiul meu monoton. Am o alta perspective. Vad dinafara mea. E ca si cum as fi in afara mea si m-as rivi pe mine. Desprindere. Libertate. La fel este si cu hartia si cuvintele. O oglinda a sufletului. Sufletul meu are ocazia sa se vada pe sine. Si mai along astfel din singuratate. Nici nu stiu cand am ajuns sa fiu asa de singura, cum am ajuns sa nu mai fiu dorita sis a nu mai doresc oameni in jurul meu. De fapt, nici macar nu stiu daca ii doresc sau nu. Ma simt singura, dar nu sunt convinsa ca imi doresc neaparat companie. Nu orice fel de companie, in orice caz.
                Este atat de ciudat ceea ce mi se intampla incat nu realizez de fapt ce este in neregula cu mine, caci sigur ceea ce simt sau nu simt nu are de a face cu normalitatea. Problema mea este ca nu stiu daca simt sau nu, stiu doar ca sunt foarte departe de “mijloc”, ratacita fie intr-o parte a axei, fie in cealalta, fie supraincarcata de trairi, fie goala si rece. Eu una, tind sa cred ca am impietrit si ca am murit pe dinauntru. Imi vine uneori sa plang, sa ma zbat, simt o zvacnire in tot pieptul, care urca spre gatul meu, sa iasa afara. Nu pot sa o scot, ramane blocata in gat, de parca ar incerca sa ma sufoce, sa ma sugrume incetul cu incetul. Incerc sa ma las tinuta in brate sau atinsa pe obraz de fiintele cele mai pure, dar caldura trupului lor ma sufoca, stramtoarea bratelor lor ma incinge, ma inspaimanta. Iar inima, ma ingrozeste. Bate ca o nebuna, o nebuna sinugicasa. Inima nu ma lasa sa simt. Incerc sa vorbesc, sa ascult, dar obosesc sau nu ma atinge nici un subiect de discutie. Nimic. Nu imi place nimic. Iar majoritatea oamenilor imi par pueril si nu le inteleg modul de a gandi, sau in intimitatea mintii mele ma enervez pe

marți, 12 iulie 2011

Ce spune Daria la sfarsitul clasei a XII/a despre colegii ei!



In prima saptamana de scoala mi s-au intamplat foarte multe... nici nu stiu cum am mai avut timp sa scriu aproape cate o pagina despre fiecare coleg.  Acum, cand ma uit la poze, sunt altfel...ii cunosc, vad doar fetele noastre rotunjioare si zambetele largi, ochii speriati inainte de ora de fizica...pozele din a noua sunt de pomina. La fel si impresiile mele despre colegi.

Pe Dana o comparam cu o fosta colega si o credeam "mataita"...intre timp am descoperit ca nu au nimic in comun in afara de frumusete si ca Dana este o persoana cu un suflet imens, cea mai vesela si optimista persoana pe care o cunosc. "pararam-pam-parara-ram...".  Apoi Mada, cine stia ca in clasa a 12 a o sa fim cele mai bune prietene? Ma enerva ca avea tricou cu Dracula...(eu il uram pe Dracula, Lestat era "adevaratul vampir"-ce de probleme aveam pe cap, nu?). Mada statea in spatele meu si avea parul mai lung decat il avusesem eu.  Acum Mada are parul cat mine, ne iubim mult (Haruka si Michiru) si suntem best friends. Desre Elisa, scrisesem ca "este foarte frumoasa, are pistrui si este prima care a trimis biletele." Asta cu biletele o uitasem. Dar imi amintesc chefurile tinute la ea acasa, betiile la ea in camera, o oarecare petrecere mai deocheata...si o prietena nemaipomenita. Despre Cata scriam ca este nemaipomenit de frumoasa si are un accent simpatic. Cei are fusesera in Saguna si in generala ma enervau. La culme. Acum ma inteleg bine cu amandoi. Mita este un baiat cu care poti discuta despre orice. Iar Mano este baiat care stie orice, care ne uimeste pe toti prin cultura generala. Si prin noile achizitii (hmm...a se vedea pozele de la maial cu ei doi). Yoyo ma enerva si ea pentru ca ma intrebase ce muzica ascult si pentru ca ii placea de Ilici. In doua luni, in schimb, am devenit mai mult decat prietene, eram peste tot impreuna-nu cred ca am mai putut vreodata sa ma apropii de cineva atat de tare. Despre Pana aveam impresia ca se holbeaza prea tare la mine si despre Bodgan D am scris "unu pe care nu stiu cum il cheama, colegu' lu Pana". Adrian-"cel mai frumos baiat din clasa". In clasa a doispea mi-am schimbat putin parerile, dar Megie semana prea tare cu tata si poate de-aia. A, si despre Cotiga am scris ca "e buuuun"

Au urmat apoi notele  (3 la fizica, 3 la mate, 6 la geogra, 2,50 la info...) si goana dupa baieti (doar asta era motivul pentru care dadusem in Saguna, nu, Stoica?-"pletoooosi") Despre Tudor scriam, "tipul din 10A", tip pe care l-am cunoscut la concertul Vama Veche din Livada, cand ne-a facut Deea cunostiinta. Ce mi-a palcut la el? Inaltimea, zambetul, ochii,  faptul ca nu avea parul asa de lung si senzatia pe care am trait-o cand l-am cunoscut. Apoi cand ne-am revazut, apoi cand vb pe net, apoi cand ma suna...si dupa ce m-a sarutata, nu mi-au mai trebuit restul "pletosilor" din Saguna.

Clasa noua a mai insemnat excursie bolnava pe munte, la Barcaciu, intr-o noapte de iarna. Prima mea excursie pe munte si poate cea mai tare. I-am cunoscut pe Urati: Ciuf, Kispi, Vicii. Am cunoscut o lume mai aproape de sufletul tatalui meu. A urmat excursia in Belgia, cumparaturile, Parisul, cumparaturile, Gand (cel mai frumos oras), ciocolata in cantitati industriale, placerea de a zbura cu avionul...Apoi, Grecia: Mada, Ionut, Yoyo si cu mine...rupt batul, lasat camera deschisa, m-am blocat la baie, a deschis profu', profu' a dat cu capul in geam, discutiile despre sex, rotitul mesei sa auzim anumite prostii debitate de o anumita persoana, inghetata, Meteora, plaja, croaziera, arsurile, ziua mea, extraterestrul care iesea din apa si venea dupa noi, betia, deci, grecii cei pupaciosi, tigarile, zecile de tigari mult prea scumpe, scrum in bere ca sa ne imbatam, apusul de soare, taranii din autocar etc etc....

Ce frumoasa a fost clasa a noua...plina de emotii, de oameni noi...excursii, petreceri(bine, mai multe au fost in a zecea)...pozele, perlele profilor...totul....a fost superb!

Si acum, stau in fata calculatorului, cu doua zile inainte sa cand "imnul sagunist" si "gaudeamusul" in fata profilor...cu un teanc prea mare de variante, cu cateva zeci de probleme despre musculite de otet, mazare zbarcita sau parinti heterozigoti si cu mult prea multa tristete in suflet.

"Se-apropie clipa marii despartiri..."

luni, 11 iulie 2011

„Comunitatea” Dariei




Peste 30 de persoane, printre care şi campioana Valeria Răcilă van Groningen, au alergat sâmbătă la Crosul Hospice, pentru Daria Honoroiu, o tânără de 21 de ani care a pierdut lupta cu cancerul după 9 ani de tratamente

A III-a ediţie a Crosului Hospice, desfăşurat la sfârşitul săptămânii trecute, a adus la start 169 de concurenţi, inclusiv din Bucureşti, Deva, Piatra Neamţ. După ce au tras linie, s-au adunat 5.000 de lei în plus pentru pacienţii Hospice, bani rezultaţi din donaţiile pentru înscrierea la cros şi de la cei care pur şi simplu au dorit să contribuie şi ei, dar nu au dorit să alerge. Banii vor acoperi o parte din costurile necesare îngrijirii spitalizate a pacienţilor cu boli incurabile ai Hospice, potrivit Gabrielei Tokes, reprezentant al Fundaţiei.

„Fii demn”
Fiecare persoană a alergat în numele unui apropiat bolnav de cancer, iar comunitatea cea mai numeroasă a fost pentru Daria Hornoiu, o tânără care ar fi trebuit să împlinească 22 de ani chiar în ziua Crosului (9 iulie). 30 de persoane au îmbrăcat tricoul cu chipul Dariei şi mesajul „Fii demn”, în memoria tinerei. Printre cele 30 de persoane care au luat startul la Cros pentru Daria a fost şi fosta campioană la canotaj, Valeria Răcilă van Groningen.

„Ar fi fost şefă de promoţie dacă boala n-ar fi doborât-o”
Daria Hornoiu a pierdut lupta cu cancerul în 21 martie anul acesta, după 9 ani de tratamente pentru un cancer care recidivase de trei ori. „Era studentă în ultimul an la Facultatea de Psihologie. Eu cred că ar fi fost şefă de promoţie dacă boala n-ar fi doborât-o”, ne spune, cu durere în suflet, mama Dariei, Gabriela Hornoiu, îmbrăcată în acelaşi tricou cu chipul fiicei pierdute. Daria îşi pierduse tatăl la doar 11 luni, de leucemie. S-a înscris la Facultatea de Psihologie pentru că vroia să fie psiholog oncolog, „pentru că ea credea că înainte de a-ţi da medicul diagnosticul, e necesar să vorbeşti cu un psiholog înainte”. A terminat Colegiul „Andrei Şaguna” cu o medie de peste 9,80, iar la Facultate era prima, deşi ziua de studiu la ea începea de la 5 dimineaţa cu tratamentele oncologice.

Nu a renunţat nicio secundă la şcoală
„A fost singurul meu copil şi pentru mine era profesorul şi modelul vieţii mele. Nu a renunţat nicio secundă la şcoală. În ultima sesiune, din februarie anul acesta, am dus-o la examene în papuci şi şosete. A luat 10 la examene. Chiar şi prietenul ei îi spunea că este un erou pentru el. Era cel mai bun ascultător pentru colegii ei, şi din liceu, şi din facultate. În scrisoarea ei, pe care mi-a lăsat-o îmi spunea: «Mama, să fii demnă şi curajoasă»”, îşi aminteşte mama Dariei, cu ochii în lacrimi.
Chiar dacă a pierdut-o, Gabriela Hornoiu vrea să păstreze vie amintirea Dariei şi ar vrea că fiecăruia dintre noi să ne pese şi să-i ajutăm pe cei în suferinţă. „Mesajul meu cu care am venit la cros este: «Mie îmi pasă», pentru că nu trebuie să spunem niciodată nu-mi pasă. De câte ori aş afla că în ţară este o mamă cu un copil bolnav, aş străbate ţara să o strâng în braţe”.

„Bocancii Andronei”
În amintirea Dariei, mama acesteia a creat un blog – dariahornoiu.blogsport.com - unde va posta o parte din scrierile Dariei. De asemenea, în curând vrea să scoată o carte cu o parte din romanul pe care tânăra începuse să-l scrie - „Bocancii Andronei”. „Cartea va fi susţinută de doamna Valeria Răcilă. Daria începuse să scrie încă din 2006. Prima ei cărticică s-a numit «Dincolo de oră» şi a fost dedicată tatălui ei şi copiilor de la Clinica Fundeni, alături de care făcea tratamentul. De altfel, a primit şi premiul Uniunii Scriitorilor din România la secţiunea jurnal, pentru debut, când a terminat liceul”, spune Gabriela Hornoiu.

Conform tradiţiei, la Crosul Hospice, fiecare participant a venit sâmbătă cu un mesaj sau o fotografie pentru persoana căreia îi dedică alergarea. Putea fi cineva drag, care se luptă cu boala incurabilă, cu durerea sau putea fi cineva care a pierdut lupta. „Au fost şi foarte multe persoane care au venit doar cu mesajul de susţinere pentru persoanele dragi sau pentru cele pe care le-au pierdut. Unii dintre ei n-au participat la cros, însă ne-au sprijinit şi ne sprijină”, spune Gabriela Tokes, reprezentanta Hospice.

După ce au alergat, o parte din susţinătorii memoriei Dariei s-au fotografiat la „copacul ei”, un arbore din Parcul Nicolae Titulescu.


Sursa: Buna Ziua Brasov (http://www.bzb.ro/index.php?page_name=stire_detalii&id_stire=65073)

vineri, 8 iulie 2011

9 iulie

...imediat este 9 iulie. Ziua ta Daria! Este 9 iulie, si, asa cum fac de 22 de ani, este ziua cand iti scriu, navalesc in camera ta la 12 noaptea, sa fiu prima, sa te iau in brate, sa te sarut, sa spun CE BINE CA ESTI FIICA MEA, CE FERICITA SUNT CA TE AM...
...imediat este 9 iulie si ti scriu o scrisoare, am atat de multe sa-ti spun, nici nu stiu cu ce sa incep. Sau da! Intru in camera ta...patul este gol, foile de pe birou sunt albe, e plin de flori, e plin de fotografiile tale, pe noptiera este deschisa o carte de Psihologie, in biblioteca este jurnalul tau, ultima zi 20 martie 2011...Sunt in camera ta, cuvintele mele s-au spart in noapte...
Este 9 iulie...si nu stiu ce sa fac...este 9 iulie si te caut printre stele, este 9 iulie si-mi doresc sa te iau in brate, sa-ti spun TE IUBESC DARIA ANDRONA.
...este 9 iulie si imi e dor de tine, de imbratisarea ta, de caldura ta, de privirea ta, de tine MINUNATA MEA FIICA! Sunt neputincioasa, nu stiu ce sa fac, unde sa te caut, acum, sa ti spun...este 9 iulie! Este primul 9 iulie cand ...sunt singura in camera ta!
...este 9 iulie, Daria! Te caut in fiecare floare, in fiecare copac, in fiecare strop de ploaie, ca si cum e sarutarea ta, in fiecare adire de vat, ca si cum ma imbratisezi, privesc cerul si astept sa ma strigi...MAMA!
...este 9 iulie DARIA! primul 9 iulie...

Draga mamii,

...Tu stii ca te iubesc, ca sufletul meu iti apartine, ca visele poarta numele tau, ca pasii mei sunt pasii tai! Incepand de maine vor avea aceeasi cadenta! Stiu ce ti-ai dorit! Ai dorit sa daruiesti, ai dorit sa ocrotesti! Tu ai daruit 21 de ani, acum voi incerca sa daruiesc eu! Inca nu stiu cum, de unde sa incep...dar stiu ca tu, cea mai luminoasa stea, ma vei ajuta sa fac totul asa cum trebuie! Azi iti voi cauta copacul, a venit randul meu sa ma rog lui! Maine copacul tau va purta povestea ta! Pritenii tai vor purta tricourile tale cu indemnul tau "FII DEMN!"...iti voi scrie zilnic! Te iubesc Daria (Androna) Hornoiu!

joi, 7 iulie 2011

Impreuna suntem mai puternici...

Eu sunt Androna. Nu imi place sa o spun, dar am cancer. Eu sunt Androna si cancerul e „prietenul” meu. Ne cunoastem de aproape 5 ani. In ultimele zile ne cam suparam unul pe altul. Eu sunt Androna si in ultima saptamana sunt satula de acest dl. C. Are numai mofturi. Nu-i ajunge spatiul pe care il ocupa pana acum in abdomenul meu, s-a extins. Ma enerveaza. Dupa ce ca nu ii cer chirie.... este un idiot acest dl. C. Are treaba cu viata mea. Si cred ca este indragostit de mine. Ma sufoca. Nu mai vrea sa plece o data si fac totul in asa fel incat sa vrea sa ma paraseasca.